Inspirat de un studiu din 2003 („Counting blessings vs burdens”, Journal of Personality and Social Psychology”, Robert Emmons si Michael McCullough) le propun uneori clientilor mei depresivi sa tina un jurnal (minimum 7 zile) in care sa noteze 3 lucruri bune care li s-au intamplat in ziua respectiva. Pot fi lucruri minore (a privi un apus de soare) sau majore (acceptarea intr-un job nou, dorit de mult timp)

Cei doi psihologi sociali au lucrat cu 3 grupuri:

• Unul care nota 5 lucruri pentru care sunt recunoscatori
• Unul care nota 5 lucruri care i-au enervat foarte tare
• Unul care nota 5 evenimente neutre

Rezultatele au fost uimitoare: „recunoscatorii”, evaluati fiind la sfarsitul experimentului, au inregistrat scoruri mult mai mari la nivelul general de fericire (autoperceput), la factorul optimism si chiar in planul sanatatii fizice. „Nervosii” care au evocat conflictele sau impozitele (sic!) au fost cumva sacrificati in numele stiintei (niveluri modeste de satisfactie).

Atat de simplu? De ce nu? De ce fericirea trebuie sa fie un proces de o covarsitoare complexitate? Oare de ce a fi constient de lucrurile bune din viata ta (constienta precede sentimentul de recunostinta) nu te-ar putea face mai fericit? Crezi ca sunt necesare sume mari de bani pentru a atinge un astfel de obiectiv? (poate iti amintesti studiul Brickman, pomenit in alt articol) Din pacate tindem sa consideram de la sine intelese lucrurile bune ale vietii si, astfel, sa le ignoram.

Scrisul e important in acest exercitiu. A scrie face evenimentul la care te referi mai concret, mai perceptibil, mai real. De asemenea, faptul de a scrie ne apara de tendinta mentala de a gandi nestructurat, generand propozitii, uneori, fara inceput sau sfarsit.

Scrisul disciplineaza mintea! (un blog poate fi util, nu-i asa?)

Psihologii S. Lepore si J.M.Smyth au mers chiar mai departe si au publicat o carte (The Writing Cure), in calitate de editori, despre virtutile scrisului expresiv si felul in care promoveaza bunastarea emotionala. Insa nu e nevoie sa o citesti (sau sa-i frecventezi pe Ljubomirsky-este o ea!- ori Pennebaker). O buna intuitie psihologica iti poate spune acelasi lucru.

Stiind toate aceste lucruri, le-am propus studentilor mei din anul 1 ceva asemanator (3 lucruri bune intr-o zi, notate intr-un jurnal, timp de o saptamana, pana la urmatorul laborator de comunicare). Ei nu stiu ca vreau astfel sa-i ajut sa fie un pic mai fericiti (cu exceptia celor care citesc acest blog, desi nu i-am facut niciun fel de publicitate) si cred, probabil, ca este inca una din acele teme (strange ones?) de natura a-i scoate din rutina obligatiilor academice. Nu este un studiu, nu am grup de control dar sunt curios, saptamana viitoare, ce feedback-uri primesc. Daca va fi (feedback-ul general)pozitiv, il voi nota in jurnalul meu. Viata poate fi si frumoasa, esti de acord?

PASUL I => Capitolul Opt – Examinarea relaţiilor – AICI

PASUL II => Capitolul Nouă – Inventarul relaţiilor — partea întîi – AICI

PASUL III => Capitolul Zece – Inventarul relaţiilor — partea a doua- AICI

PASUL IV => Capitolul Unsprezece – Controlul dependenţei- AICI

PASUL V => Capitolul Doisprezece – Despărţirea de casă- AICI

PASUL VI => Capitolul Treisprezece- Jelirea pierderilor- AICI

PASUL VII => Capitolul Paisprezece – O nouă imagine de sine- AICI

PASUL VIII => Capitolul Cincisprezece – Noi experienţe- AICI

PASUL IX => Capitolul Şaisprezece – întoarcerea acasă şi împăcarea cu trecutul- AICI

PASUL X => Capitolul Şaptesprezece – Răspunderea în faţa altora- AICI

PASUL XI => Capitolul Optsprezece – Menţinerea echilibrului- AICI

PASUL XII => Capitolul Nouăsprezece – Relaţii codependente sau sănătoase?- AICI

PASUL XIII => Capitolul Douăzeci – Reuşita în relaţii- AICI

-    De unde venim?
Indiferent de situaţiile particulare, de cum “arăta acasă”, existenţa în familia noastră a cuiva care avea probleme cu alcoolul face ca vieţile noastre să semene mai mult decât ne-am aştepta.

-    Roluri.      Erou / Copilul bun
Ţap ispăşitor / Oaia neagră / Heringul roşu
Copil pierdut
Mascotă / Clovnul

-   Viaţa de acasă.
Chiar dacă evenimentele specifice pot să difere, anxietatea şi tensiunea sunt prezente mereu. Urmează remuşcări şi durere. Incertitudine. Inconsistenţă.  Lipsa de reguli, în afară de “nu vorbi, nu simţi, nu avea încredere”. Comportamente neprevăzute. Frustrare. Iritabilitate. Neîndeplinirea rolurilor şi sarcinilor ce depind de acestea. Minciuni. Îngrijorări. Confuzie. Neîncredere. Ruşine. Vinovăţie. Stimă de sine scăzută.
-    Şcoală – funcţie de roluri.
-    Prieteni. Prietenii întrerupte. Neputinţa / neştiinţa de a mai lega relaţii. Absenţa subiectelor de discuţie (nu poţi vorbi cu ei ce te interesează / te doare pe tine). Teama că ei ar putea afla adevărul despre familia ta. Ruşine atunci când asta se întâmplă. Probleme cu părinţii prietenilor la care te refugiezi uneori. Neputinţa de a participa împreună cu ceilalţi la diferite evenimente. Inadecvare. Izolare.

Ce ni se întâmplă acum?

Copilul creşte şi devine adult din punct de vedere fiziologic. Asta nu presupune implicit şi maturizarea psihic-emoţională.

Tu cum eşti acum? Următoarele afirmaţii nu sunt făcute pe baza unor studii ştiinţifice, ci pe baza experienţei proprii a copiilor adulţi ai alcoolicilor. E posibil ca nu toate să ţi se potrivească. Sau, poate, au apărut modificări în timp. Îţi sugerăm însă să le explorezi, să vezi în ce măsură te regăseşti în ele şi în ce măsură identificarea lor te poate ajuta să faci o schimbare în bine.

1.    Copiii adulţi ai alcoolicilor ghicesc ce înseamnă “normalul”.
C.A.A. nu au experienţă în ce înseamnă “normal” – oricum, e un concept destul de vag.  De aceea, în momentul în care ajungem să facem Pasul 2 în AA sau Al-Anon, credem cu adevărat în faptul că avem nevoie de o “redare a sănătăţii mentale”.
Confuzia noastră e similară cu cea a homosexualilor care îşi petrec o mare parte din timp încercând să ghicească cum s-ar simţi dacă ar fi “normali”.
C.A.A. se îngrijorează şi sunt confuzi în legătură cu lucruri despre care cred că ceilalţi nu se îngrijorează. Mai mult, din teama de a nu arăta “prost”, noi nu avem nici libertatea de a pune întrebări, astfel încât nu aflăm niciodată cum stau, de fapt, treburile.
În acelaşi timp, ceea ce alţii consideră a fi bizar şi ieşit din comun, nouă ni se par a fi normal. Chiar dacă existau zile care păreau a fi “normale”, cu siguranţă ele nu erau “tipice”, ca ale celorlalţi.
Pentru a scăpa de haosul vieţii de zi cu zi, mulţi dintre noi evadăm într-o lume fantastică: “cum ar arăta casa noastră dacă… cum s-ar purta mama cu tata dacă… ce aş putea să fac dacă… ” Chiar dacă aceste fantezii pot avea şi un rol salvator în supravieţuirea noastră, ele contribuie la confuzie.
Multe dintre serialele TV prezintă o viaţă de familie perfectă în care totul se termină, în cele din urmă, cu bine; asta ne face să presupunem că toţi trăiesc aşa, când de fapt nu avem de unde să ştim cum e viaţa celorlalţi atâta timp cât nu locuim împreună. Practic, noi nu avem nici o noţiune, nici un punct de referinţă despre ce înseamnă o viaţă sau o familie normală (exemplul băiatului de 13 ani adus de către părinţii săi – ambii alcoolici în recuperare şi ambii C.A.A. – la consiliere, pentru a descoperi ulterior – spre marea lor mirare – că, de fapt, fiul lor nu era decât un adolescent normal şi că făcuseră o treabă foarte bună în educarea lui).
La fel, nu ştim ce e OK să spunem sau să simţim.
Ruperea cercului vicios…
-    “Normalul” nu e decât un mit pe baza căruia ne stabilim anumite idealuri nerealiste care ne fac viaţa dificilă; termenii de “funcţional şi disfuncţional” sunt mai adecvaţi şi se referă la a descoperi ce ni se potriveşte nouă, ce e confortabil şi realist pentru noi şi pentru familia noastră.
-    Tendinţa noastră e de a evita conflictul şi confruntarea; primul pas e de a înţelege ce anume se întâmplă în noi, ce simţim şi de a confrunta realitatea şi a înţelege că la construirea ei participăm atât noi, cât şi cei interesaţi să ne ajute în dezvoltarea noastră.

2. Copiii adulţi ai alcoolicilor au dificultăţi în a desfăşura un proiect de la început până la sfârşit.
Copilăria a fost marcată de promisiuni nerespectate, de amânarea treburilor casei, de lipsa comunicării şi absenţa planificării activităţilor, astfel încât aceste abilităţi nu se formează.
Ruperea cercului vicios…
- Trebuie să stabilim dacă chiar suferim de “amânare” sau doar de lipsa informaţiilor cu privire la cum să facem ceva. Pentru asta, putem să încercăm să înţelegem ce “sistem” au ceilalţi şi cum ne putem dezvolta noi sistemul nostru, în funcţie de trăsăturile noastre. Câţiva paşi: stabilirea ideii, analiza realismului ei, care sunt paşii ce trebuie urmaţi, cât timp ar dura îndeplinirea lor, ce piedici ar putea apărea, când e cel mai bun timp pentru noi să facem acele lucruri. Nevoia de grandomanie şi de perfecţiune pot fi alte piedici în îndeplinirea acţiunilor noastre. La fel, uneori reacţionăm mai bine în situaţii de criză decât atunci când avem la dispoziţie o perioadă mai lungă de timp pe care nu ştim cum să o administrăm.

3.    Copiii adulţi ai alcoolicilor mint atunci când ar fi la fel de simplu să spună adevărul.
Minciunile iau forme diferite: negarea problemei, acoperirea acestora, promisiuni încălcate. Toate acestea conduc la pierderea încrederii în ceilalţi, la pierderea valorii adevărului şi la crearea obiceiului de a minţi, chiar şi atunci când nu ar fi neapărat nevoie. În consecinţă, va apărea panica de a nu fi prins minţind, de a nu ne aminti ce “variantă” a spus ultima dată. Uneori, minciuna poate să devină un mod de a obţine atenţie din partea celorlalţi (exemplul unui tânăr care a înscenat o criză de hipotermie doar pentru că partenerii de drum nu băgau de seamă că a obosit) sau de a evita anumite conflicte cărora nu ştim cum / nu vrem să le facem faţă, aşa că dăm răspunsurile care ar salva situaţia. Neputinţa de a controla acest obicei naşte ruşine, dispreţ faţă de propria persoană, stimă de sine scăzută.
Ruperea cercului vicios…
-    Există două tipuri de minciuni: cele “controlate” (asupra cărora putem decide dacă spunem sau nu o minciună) şi cele “automate” asupra cărora nu avem nici un control. Paşii pentru a depăşi acest automatism sunt de conştientizare a obiceiului de a minţi şi de aplicare a programului de 24 de ore pentru a nu minţi (ca şi în cazul abstinenţei faţă de alcool). La sfârşitul fiecărei zile, putem analiza dacă am reuşit sau nu; dacă nu am reuşit, nu are rost să ne judecăm fără milă, ci să ne acceptăm şi să perseverăm, spunându-ne că “deşi nu e uşor, e important pentru mine să mă schimb”.
-    Putem ajunge şi la cealaltă extremă, cea de a nu minţi niciodată ca mod de negare a paternului familial.

4.    Copiii adulţi ai alcoolicilor se judecă pe sine fără milă.
În perioada copilăriei, nimic din ce făceam nu era suficient de bun, fiind judecaţi, de multe ori, pentru lucruri fără sens; astfel, ajungem să internalizăm aceste critici ca pe nişte sentimente negative despre noi înşine. Cineva spunea că mama sa era atât de pretenţioasă, încât în momentul în care a ajuns în armată, sergentul de instrucţie i se părea “molâu”.
Pare mai uşor să ne păstrăm această imagine negativă faţă de noi înşine pentru că ne-am obişnuit, face parte din personalitatea noastră. Dacă facem ceva bun, spunem că nu a fost mare lucru sau că nu ni s-a datorat nouă; dacă ceva merge rău, atunci e vina noastră, noi nu am fost suficient de buni. Nu e uşor să învăţăm că dacă facem o greşeală nu înseamnă că noi suntem o greşeală, că există mai multe nuanţe decât “alb şi negru”, că există o linie de mijloc.
Un exemplu este cel al femeii externate după o operaţie şi care îşi cheamă mama pentru a o ajuta; mama se ceartă cu prietenele femeii ei atât de rău, încât ajunge să aibă ea grijă de aceasta. După aceea, se simte vinovată pentru că era bolnavă, pentru că a fost egoistă, aşteptând ca mama ei să aibă grijă de ea aşa cum şi-ar fi dorit ea.
Ruperea cercului vicios…
-    E necesar să ne cunoaştem, să ne analizăm şi să vedem ce ne este folositor şi ce ne împiedică în recuperarea noastră. Nimeni nu poate spune ce e bun şi ce e rău pentru noi. În cadrul grupului, putem construi un “monstru” din acele calităţi de care ne-ar plăcea să scăpăm; se pot face şi schimburi, împrumuturi între calităţi şi, astfel, observăm că fiecare trăsătură poate avea rolul ei (în afară de soacrele acre!).
-    Trebuie să învăţam şi să acceptăm complimente pentru ceea ce facem bine; dacă ceva e uşor pentru noi, nu înseamnă că e lipsit de importanţă; trebuie să ne conştientizăm calităţile.
-    Dacă facem o greşeală nu înseamnă că noi suntem o greşeală;

5.    Copiii adulţi ai alcoolicilor au dificultăţi în a se distra.

6.    Copiii adulţi ai alcoolicilor se iau pe sine foarte în serios.
Aceste două caracteristici sunt legate între ele: dacă îţi e greu să te distrezi, poate că te iei prea în serios; dacă nu te iei foarte în serios, atunci ai şanse să te distrezi.
Acasă, poate că părinţii erau foarte serioşi şi descurajau orice activitate de relaxare, astfel încât copilul spontan din noi a fost redus la tăcere. Ne temem să ne distrăm pentru a nu părea ridicoli, pentru a nu ne face de râs. Ajungem să ne războim cu noi înşine, încercând să împăcăm copilul din noi şi responsabilităţile de adult.
În schimb, ne e greu să ne separăm de munca noastră pe care o luăm foarte în serios – devenim candidaţi siguri pentru epuizare (“burn-out”).
Ruperea cercului vicios…
-    Copilul din noi a fost reprimat, aşa că trebuie să îl redescoperim. Cineva iniţiase un proiect de “copii de închiriat” – atunci când eşti cu un copil, îţi e mult mai uşor să te joci, ai un model despre ce anume trebuie să faci şi în plus, ai o scuză: nimeni nu va râde de tine dacă te dai pe căluşei cu un copil, ci vor crede că eşti un părinte bun sau un adult interesant.
-    Trebuie să învăţăm să ne relaxăm şi să nu facem nimic anume; poate chiar trebuie să ne programăm pauzele.
-    Trebuie să învăţăm să disociem munca de persoana noastră; munca e importantă, dar nu e totul. Dacă ne rezumăm la muncă, nu vom putea să ne bucurăm de celelalte aspecte şi bucurii pe care ni le poate oferi viaţa. Cu alte cuvinte: “ce ai făcut pentru tine azi?”

7.    Copiii adulţi ai alcoolicilor au dificultăţi în relaţiile intime.
Deşi ne dorim foarte mult o astfel de relaţie, ne e foarte greu să avem una pentru că, pe de o parte, nu am avut un model sănătos de relaţie, iar pe de alta, am experimentat acea inconsistenţă a iubirii de gen “du-te – vino”, “te iubesc, dar pleacă de aici” şi temerea de a nu fi abandonaţi.
Cineva spunea că îi e mult mai uşor să facă faţă sentimentelor negative, astfel că respinge pe oricine încearcă să se apropie de ea. Ne imaginăm că nu ne vom putea îndrăgosti decât de cineva care e “absolut perfect”; însă, în momentul în care cineva îşi manifestă interesul faţă de persoana noastră, ne îndepărtăm şi nu vrem să ne mai implicăm.
Un alt aspect e cel al dramatizării şi amplificării oricărui conflict care, oricât de mic ar fi, devine o sursă de panică de a nu fi abandonaţi. Nu ştim să facem faţă respingerii altora. Nu avem încredere I noi şi în ce simţim noi dacă nu e validat de ceilalţi; le dăm celorlalţi puterea de a decide cum ne simţim, de a ne “urca în slăvi sau de a ne trânti de pământ”. Sentimentele nu ne mai aparţin nouă. Astfel, ajungem să ne luptăm pentru audienţă; chiar şi în cadrul grupului, putem apela la mecanisme sofisticate de a  capta atenţia celorlalţi.
În ceea ce priveşte problemele sexuale, CAA nu par să aibă mai multe dificultăţi decât ceilalţi oameni; sexualitatea e un aspect destul de puţin discutat în cadrul familiilor, în general. La fel, incestul nu apare mai des în cazul familiilor în care există alcoolism; e important aici să facem diferenţa între intoxicaţia alcoolică şi alcoolism.
Aceste probleme nu ne sunt specifice, dar, în cazul nostru, ele capătă o gradaţie diferită.
Ruperea cercului vicios…
-    o relaţie sănătoasă nu are loc peste noapte; elementele unei relaţii sănătoase sunt: vulnerabilitatea (cât de mult îl voi lăsa pe celălalt să-mi afecteze sentimentele), înţelegerea celuilalt şi a acţiunilor sale; empatia (în ce măsură sunt dispus să simt ce simte el / ea?), compasiune, respectarea, încredere, acceptarea propriei persoane şi a partenerului, sinceritate, comunicarea şi împărtăşirea directă şi deschisă a ce ne preocupă, compatibilitate, integritate personală, consideraţie faţă de nevoile celuilalt.
-    E important să conştientizăm că, de fapt, o relaţie e un contract care, cu cât e mai mult conştientizat, cu atât e mai rodnic.

8. Copiii adulţi ai alcoolicilor supra – reacţionează la schimbări asupra cărora nu au nici un   control.
În perioada copilăriei, nu am avut nici un control asupra vieţii noastre; la maturitate, vrem să “schimbăm foaia” şi resimţim nevoia de a prelua controlul asupra mediului în care trăim. Nu avem încredere decât în noi. Astfel, suntem deseori acuzaţi că suntem rigizi, autoritari, aroganţi, lipsiţi de spontaneitate; nu suntem aşa pentru că suntem alintaţi, pentru că vrem să facem numai ce vrem noi sau pentru că nu ne interesează părerile celorlalţi, ci pentru că ne e teamă că, dacă nu suntem noi la conducere, dacă vor avea loc schimbări rapide, abrupte, vom pierde controlul asupra vieţii noastre.
Aceste supra-reacţii sunt cauzate, de obicei, de experienţe din trecut şi devin automatisme, devin reflexe involuntare.
Ruperea cercului vicios…
- Conştientizarea reacţiilor defensive şi exagerate şi a efectelor pe care le-au avut acestea în   trecut;
-    Încercarea de acomodare treptată cu schimbările şi de învăţare treptată a flexibilităţii;

9. Copiii adulţi ai alcoolicilor caută în mod constant aprobare şi afirmare.
În funcţie de mesajele pe care le primim de la ceilalţi, în special, de la părinţi, ne formăm o anumită imagine despre noi înşine şi o anumită părere despre noi înşine. Mesajele pe care le primim sunt confuze şi nu experimentăm dragostea necondiţionată, ci un fel de “eşti om bun, dar…”. În momentul în care, ca adulţi, primim complimente sau laude, nu ştim cum să reacţionăm. Răspunsul care pentru alţii ar fi un simplu “mulţumesc”, pentru noi poate să devină o reacţie de respingere: dacă îi place cuiva de noi, înseamnă că nu sunt demni de respect.
Ruperea cercului vicios…
-    se pune problema internalizării aprobării pe care o obţinem şi de folosirii energiei oferite de aceasta;
-    (1) primul pas este de asumare a riscului de a simţi aprobarea şi încurajarea celorlalţi; (2) identificarea unor persoane pozitive în care putem avea încredere şi care ne pot furniza sprijinul necesar; (3) construirea încrederii în noi, recunoscându-ne meritele pentru orice acţiune, oricât de mică; (4) întreabă-te ce ai făcut bine azi; (5) nimănui nu îi ies întotdeauna toate lucrurile perfect.

10. Copiii adulţi ai alcoolicilor se simt diferiţi faţă de ceilalţi oameni.
Atunci când suntem în grupuri de oameni, ne simţim ciudaţi, fără a ne da seama că fiecare dintre noi are anumite modalităţi de a nu “părea ciudaţi”. Încă din copilărie noi am avut altfel de preocupări decât ceilalţi copii. Am ajuns să ne izolăm şi să nu avem aptitudinile sociale necesare socializării şi relaţionării cu ceilalţi. Ne alegeam modele de viaţă “mai rele decât noi”, ne întâlneam cu cei care beau mai mult sau care nu erau acceptaţi. Ne intimidăm faţă de cei care sunt “mai buni sau arată prea bine”.
Ruperea cercului vicios…
- (1) asumă-ţi riscul de a împărtăşi cu ceilalţi, mai ales cu cei care au avut experienţe similare; asta te va ajuta să înţelegi că, deşi eşti o persoană unică, nu eşti complet diferit de ceilalţi; (2) află ce poţi despre copiii adulţi ai alcoolicilor; (3) participă la un grup de suport şi împărtăşeşte-ţi sentimentele;

11. Copiii adulţi ai alcoolicilor sunt fie supra – responsabili, fie supra – iresponsabili.
Puţini dintre noi au avut şansa de a vedea o familie în care membrii ei colaborează, lucrează împreună şi îşi împart responsabilităţile şi sarcinile. Astfel, nu învăţăm nici noi să facem asta şi fie că ne asumăm să realizăm întregul proiect, fie nu ne implicăm deloc. Nu ne cunoaştem limitele şi ne e greu să spunem “nu” şi să refuzăm vreo sarcină. Avem un sentiment permanent de insecuritate, o teamă permanentă că putem fi concediaţi sau că ce facem nu e suficient de bun.
Ruperea cercului vicios…
-    Trebuie să ne analizăm pe noi înşine, pe ceilalţi din viaţa noastră şi relaţiile cu aceştia;
-    Trebuie să ne stabilim  limitele faţă de ceilalţi. “Chiar trebuie să fac asta? Chiar vreau să fac asta?” ;
-    Nu trebuie să fim “de toate pentru toţi”; să nu ne lăsăm exploataţi
-    În cazul iresponsabilităţii, e necesară asumarea treptată de sarcini.

12. Copiii adulţi ai alcoolicilor sunt extrem de loiali, chiar atunci când există dovezi clare că loialitatea nu e meritată.
Loialitatea aceasta e rezultatul insecurităţii şi a fricii; nimeni nu pleacă din cadrul familiei atunci când situaţia devine dificilă.
De vreme ce legarea unei relaţii necesită foarte mult efort, aceasta devine ceva permanent, indiferent de cum suntem trataţi. Schimbarea e dificilă, aşa că preferăm să rămânem cu ce avem.
Ruperea cercului vicios…
- (1) fii specific faţă de natura situaţiei tale şi decide-te dacă loialitatea ta e realistă şi justificată; (2) înţelegerea diferenţei între ce ne-am dori şi realitatea existentă, între aspiraţii din trecut sau faţă de viitor + că situaţiile se schimbă, se dezvoltă; (3) care sunt motivele din care vrei să menţii relaţia? (4) care sunt sentimentele faţă de această relaţie şi faţă de o eventuală despărţire? (5) evită manipularea de către celălalt;

13.     Copiii adulţi ai alcoolicilor sunt impulsivi. Ei tind să se “încleşteze” într-un mod de acţiune fără a lua în considerare comportamente alternative sau consecinţe posibile. Această impulsivitate conduce la confuzie, pierderea controlului asupra mediului înconjurător. În plus, petrec mult timp “curăţând mizeria”.
Impulsivitatea e o trăsătură a copiilor; atunci când aceştia sunt impulsivi, părinţii, de obicei, le vor arăta de ce nu e bine să se comporte aşa şi care sunt consecinţele unor astfel de acţiuni. Pentru noi, însă, era imposibil de prezis care vor fi consecinţele oricărui comportament, aşa că şi acum ne e greu să ne dăm seama de asta. Suferim de o viziune “tunelistă”, nu reuşim să proiectăm în viitor, să vedem care vor fi efectele acţiunilor noastre, cine şi în ce fel va fi afectat de ele: ne căsătorim fără să ne cunoaştem prea bine partenerul, demisionăm fără a ne asigura o altă sursă de venit, ne cumpărăm un cal, chiar dacă nu avem grajd, doar pentru că “ni s-a pus pata”. Căutăm gratificare, plăcere imediată, nu avem răbdare, suntem dominaţi de un sentiment de criză, de urgenţă. Asta şi pentru că, în copilărie, orice promisiune, orice lucru amânat pentru viitor nu avea să se mai întâmple niciodată. Aşa că ajungem să simţim că “asta e ultima mea şansă, acum ori niciodată”.

Ruperea cercului vicios…

-    (1) identificarea situaţiilor în care suntem impulsivi şi nu ne putem gândi la nimic altceva; (2) cine altcineva e afectat de ce vom face? (3) care vor fi consecinţele; (4) luarea deciziei despre ce vom face;

Dar despre copiii noştri?

a.    Începe cu tine şi cu propria ta dezvoltare.
Copiii învaţă prin imitare. Fii persoana pe care vrei să o imite copiii tăi. Tu eşti modelul – fie că îţi place, fie că nu. Dacă tu eşti supărat şi confuz, copiii tăi vor fi supăraţi şi confuzi. Dacă tu eşti iritabil, copiii tăi vor fi iritabili. Copiii tăi vor deveni temători, vinovaţi şi obsedaţi cu alcoolul, exact aşa cum ai fost tu. Aşa cum se poate crea o atmosferă negativă în casă, se poate instaura şi una pozitivă. Dacă tu zâmbeşti, copiii tăi vor zâmbi. Tensiunea poate fi simţită în aer; nu e nevoie să fie exprimată în cuvinte. Dacă vei reuşi să te relaxezi, atmosfera din casa ta va fi relaxată. Ăsta poate fi un punct de început.

b.    Ascultă-ţi copiii.
Fă-ţi timp să stai cu ei şi să asculţi ce au de zis – indiferent despre ce e vorba. Arată-le că eşti interesat de ei şi că ei se bucură de toată atenţia ta. Simplul fapt că asculţi nu înseamnă că eşti de acord cu ei, ci doar că eşti dispus să asculţi. Încearcă să le accepţi dreptul de a fi cine sunt şi de a gândi ce gândesc, exact aşa cum vrei ca ei să accepte cine eşti şi ce gândeşti. Uşor de zis, greu de făcut. Poate că unele dintre gândurile lor ţi se vor părea strigătoare la cer, dar şi tu ai avut astfel de gânduri când erai ca ei. Sau poate că le mai ai şi acum. A asculta fără să predici nu înseamnă că eşti de acord. E doar deschiderea unei linii de comunicare. E începutul discuţiilor “cu”, şi cu “la”.

c.    Spune adevărul. Fii cinstit cu ei.
Copiii tăi pot avea simţul realităţii distorsionat; le e greu să ştie care e adevărul. Alcoolicul activ minte atunci când îşi încalcă promisiunile. Crede ce spune, dar nu mai ajunge să pună şi în aplicare. Asta îi zăpăceşte pe copii. Copilul îl aude pe non-alcoolic acoperindu-l pe alcoolic şi îi urmează exemplul. Nici copilul, nici altcineva nu vrea să confrunte adevărul, însă asta e singura cale spre recuperare.
Sentimentele nu sunt nici bune, nici rele. Aşa că nu are sens să spunem “nu ar trebui să te simţi aşa”; ne simţim aşa cum ne simţim. Poate că există comportamente pe care nu ar trebui să le avem, dar nu e şi cazul sentimentelor. Dacă credem că ceea ce simţim e greşit, atunci ne vom simţi vinovaţi şi ne vom simţi şi mai rău. Copilul ar putea spune că “îl urăsc pe tata”; dacă răspunsul nostru va fi “nu ar trebui să simţi asta, tata e bolnav”, îl vom învinovăţi. Ce om rău trebuie să fie dacă urăşte un om bolnav! E mai bine să explorăm aceste sentimente cu copilul: “Ştiu ce vrei să spui. Uneori, cred că îl urăsc şi eu, dar, de fapt, urăsc boala pe care o are. Urăsc felul în care boala asta îl face să se comporte”. Astfel, amândoi veţi reuşi să vă limpeziţi gândurile.
Mânia pe care o simţi e reală. Nu e de nici un folos să crezi că e greşit să fii mânios şi că, în schimb, ar trebui să simţi compasiune. Le poţi simţi pe amândouă. Vorbeşte deschis despre ele şi decide-te în legătură cu ce vei face (poţi să găseşti un loc în care să poţi striga, să dai cu pumnii în perne, să freci oalele, etc.). E în regulă să simţi mânie. Nu e în regulă dacă ai un comportament distructiv datorită mâniei.
Ar trebui să ne facem mai multe griji pentru copilul care îşi reprimă mânia faţă de situaţii care nu îi convin. Ştiu că mânia asta îi va cauza probleme de stomac, depresie, etc. chiar dacă e mai greu de suportat, e mai sănătos dacă ţipă la tine. După ce momentul trece, puteţi sta amândoi de vorbă. Copiii îşi fac şi multe griji şi se simt neputincioşi. Atunci când vorbim deschis despre griji, ele par mai uşor de depăşit.

d.    Educă-i.
Spune-le tot ce ştii despre boala alcoolismului. Oferă-le literatură şi încearcă să le răspunzi la întrebări. Poate că nu vei şti să le răspunzi la tot ce îi interesează: “Da, bine, înţeleg că odată ce tata începe să bea, nu se mai poate opri, dar, atunci, de ce mai începe?”. “Asta e boala, iar compulsia de a bea face parte din ea. Nici eu nu înţeleg exact, dar ştiu că nu trebuie să lăsăm boala să ne afecteze pe noi”.

e.    Încurajează-i să participe la Alateen.
Alateen-ul va întări ideea că alcoolismul e o boală şi că trebuie tratată ca atare. Odată ce copiii vor înţelege conceptul de boală, vor începe să-şi construiască stima-de-sine. Ca şi copii, ne vedem aşa cum ne văd alţii; lucrurile pe care i le spune alcoolicul afectează felul în care se văd: “Dacă nu aş fi aşa de rău, părinţii mei nu ar mai bea! Toată lumea ar fi mai fericită dacă aş muri!”
Nimeni nu poate să cauzeze sau să vindece alcoolismul. Copilul trebuie să înţeleagă că nu poate lăsa alcoolul să îi determine valoarea ca fiinţă umană. Şi în cazul ăsta, e uşor de zis şi greu de făcut. Întărirea acestei idei şi comportamentul tău poate să fie de mare folos. Asta va face şi Alateen; dacă va participa la aceste întâlniri, copilul tău se va simţi înţeles şi va avea un sentiment de apartenenţă. Va avea un loc în care să vorbească despre problemele sale, începând să se simtă mai bine în legătură cu el însuşi.

f.    Renunţă la negare.
Negarea e cel mai mare aliat pe care îl are alcoolismul şi cel mai mare duşman pe care îl avem noi, cei care încercăm să îl combatem. Oricum, realitatea e mai uşor de înfruntat decât necunoscutul, chiar şi în cazul alcoolismului. Dacă le spui copiilor “Tatăl tău are o alergie la alcool care îl face să se comporte şi să facă lucruri pe care nu ar vrea. Trebuie să ţinem minte că atunci când se comportă aşa, e din cauza bolii, şi nu a lui tata. N-o să fie uşor să ţinem minte asta, dar putem să ne ajutăm unul pe altul să nu uităm”.

g.    Nu-I proteja de la a cunoaşte ravagiile pe care le provoacă alcoolismul.
Dacă alcoolicul distruge lucruri în casă, atunci e mai bine pentru el să poată vedea dovada distrugerilor. Din păcate, s-ar putea să le vadă şi copiii. Spune-le “Mă simt prost că trebuie să vezi asta, dar mama trebuie să vadă ce face sau, altfel, nu îşi va aduce aminte”. A-i proteja înseamnă a-i zăpăci şi mai mult, pentru că, oricum, ei ştiu că ceva s-a întâmplat. Realitatea nu poate fi negată. Dacă facem asta, vom irosi energia pe care o putem folosi pentru a ne recupera.

h.    Nu te teme de a le arăta afecţiune copiilor tăi.
Niciodată nu le putem oferi copiilor noştri prea multă iubire. A-i face toate mofturile ca şi mod de compensare a dificultăţilor vieţii sale nu înseamnă iubire. Spune-i copilului că îl iubeşti, îmbrăţişează-l, sărută-l, spune-i cât de norocos te simţi pentru că îl ai – asta e iubirea. Nu e suficient să te gândeşti că “ştie că îl iubesc”, aşa cum nu e suficient pentru noi. Toţi avem nevoie să auzim asta. Asta nu înseamnă că tot ce face sau spune e bine, ci că e demn de iubire ca şi orice altă fiinţă umană. “Chiar dacă nu-mi place ce faci, nu înseamnă că nu te iubesc”. Acest mesaj trebuie să fie clar: îl poţi iubi pe alcoolic şi, în acelaşi timp, poţi urî boala lui.

i.    Pentru copii, e important să aibă limite clar definite.
Copiii au nevoie de un program constant acasă: ora de mâncare, ora de culcare, etc. Nimeni nu se poate simţi bine dacă nu ştie ce se întâmplă de la o zi la alta. Oferiţii o viaţă ordonată cu reguli rezonabile ce trebuie urmate. De obicei, copiii pun la încercare aceste limite, doar pentru a vedea dacă vorbim serios sau nu. Nu trebuie neapărat să le placă, însă asta îi va face să se simtă mai în siguranţă.

j.    Copiii trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru comportamentul lor.
Dacă copilul sparge un geam, atunci el trebuie să se descurce şi să îl înlocuiască. Atât succesele, cât şi eşecurile sunt ale lui. Dacă a ajuns prea târziu pentru masă, e problema lui, nu a ta. Învăţarea a cum să faci faţă dificultăţilor face parte din construirea stimei-de-sine şi îi arată că are un anumit control asupra vieţii sale. De obicei, copiii alcoolicilor se simt neajutoraţi; ajută-i să găsească alternative, îndeamnă-i să încerce lucruri noi, încurajează-i pentru orice succes, cât de mic. Gândeşte-te la ce anume te face pe tine să te simţi valoros şi încearcă să îi oferi şi copilului aceleaşi lucruri. Aţi suferit împreună, divizaţi din cauza alcoolismului, acum vă puteţi recupera împreună, uniţi de alcoolism.

Concluzii

A.    Alcoolismul se “moşteneşte”. Sunt destul de rare cazurile în care în familie nu a existat cineva – mai apropiat sau mai îndepărtat – care să sufere de această boală.

B.    Copiii adulţi ai alcoolicilor au un risc mai mare de a dezvolta această boală faţă de ceilalţi copii. Discuţiile legate de explicaţii genetice sau de mediu sunt mai puţin importante în faţă acestui adevăr.

C.    Copiii adulţi ai alcoolicilor tind să se căsătorească cu alcoolici. Rareori se întâmplă ca ei să conştientizeze acest lucru la momentul respectiv, dar observăm acest fenomen repetându-se din nou şi din nou.

Copiii Adulţi ai Alcoolicilor (C.A.A.)

    Alcoolismul e o boală de familie care ne afectează pe toţi cei implicaţi, indiferent de situaţiile particulare;
    Maturizarea din punct de vedere fiziologic nu presupune implicit şi maturizarea psihic-emoţională.
    Următoarele afirmaţii nu sunt făcute pe baza unor studii ştiinţifice, ci pe baza experienţei proprii a copiilor adulţi ai alcoolicilor; e posibil să nu ţi se potrivească toate sau, poate, au apărut modificări în timp; îţi sugerăm, însă, să le explorezi, să vezi în ce măsură te regăseşti în ele şi în ce măsură identificarea lor te poate ajuta să faci o schimbare în bine.

1.    Copiii adulţi ai alcoolicilor ghicesc ce înseamnă “normalul”.
-    lipsa unui model de normal; bizarul ni se pare normal; evadăm în fantastic; normalul nu e decât un mit; “funcţional şi disfuncţional” – ce anume se potriveşte pentru noi şi pentru familia noastră;

2.    Copiii adulţi ai alcoolicilor au dificultăţi în a desfăşura un proiect de la început până la sfârşit.
-    în copilărie, nerespectarea promisiunilor, amânarea treburilor casnice, lipsa comunicării şi a planificării activităţilor; grandomania şi perfecţiunea ne pot împiedica uneori să ducem la bun sfârşit ceea ce facem; putem să descoperim ce sistem au alţii şi ce sistem ne putem crea noi: realismul ideii, paşii de urmat, durata în timp, când e cel mai bine pentru noi să facem acel lucru; uneori funcţionăm mai bine în situaţii de criză, de urgenţă;

3.    Copiii adulţi ai alcoolicilor mint atunci când ar fi la fel de simplu să spună adevărul.
-    minciunile iau forma negării, acoperirii alcoolicului, încălcarea promisiunilor; în timp, pierderea încrederii în ceilalţi, a valorii adevărului, crearea obiceiului de a minţi; panica de a nu fi prins; mod de atragere a atenţiei;
-    minciuni “controlate” şi “automate”; pierderea controlului asupra minciunii; luarea deciziei de a înceta minţitul şi aplicarea programului de 24 de ore; extrema refuzului de a minţi, ca negare a paternului familial;

4.    Copiii adulţi ai alcoolicilor se judecă pe sine fără milă.
-    internalizarea criticilor negative primite şi formarea unei imagini de sine negative; nu ne atribuim nimic bun, dar ne simţim vinovaţi de orice e rău;
-    conştientizarea calităţilor; acceptarea complimentelor; dacă greşim, nu înseamnă că suntem greşiţi;

5.    Copiii adulţi ai alcoolicilor au dificultăţi în a se distra.

6.    Copiii adulţi ai alcoolicilor se iau pe sine foarte în serios.
-    cele două trăsături sunt legate între ele; teama de ridicol; ne e greu să ne separăm de munca noastră – riscul de a ajunge la epuizare;
-    învăţarea relaxării; redescoperirea copilului din noi; “copii de închiriat” = model de distracţie; disocierea muncă – propria persoană pentru a putea beneficia de celelalte bucurii ale vieţii; “ce ai făcut pentru tine azi?”

7.    Copiii adulţi ai alcoolicilor au dificultăţi în relaţiile intime.
-    lipsa unui model sănătos de relaţie; inconsistenţa iubirii gen “du-te – vino”, temerea de abandon; amplificarea conflictelor mărunte din panica abandonului; ceilalţi au puterea de a decide cum ne simţim; nu ştim să facem faţă respingerii; retragerea atunci când cineva îşi manifestă interesul;
-    o relaţie sănătoasă trebuie întreţinută în fiecare zi, nu apare peste noapte; elementele unei relaţii sănătoase;

8.    Copiii adulţi ai alcoolicilor supra – reacţionează la schimbări asupra cărora nu au nici un control.
-    lipsa de control în copilărie; decizia de a controla totul la maturitate; suntem acuzaţi de rigiditate, aroganţă, lipsă de spontaneitate, când, de fapt, ne e teamă că putem scăpa lucrurile din mână; reacţiile exagerate devin automatisme, reflexe involuntare;
-    conştientizarea reacţiilor defensive exagerate şi efectele acestora; încercarea de acomodare treptată cu schimbarea şi flexibilitatea;

9.    Copiii adulţi ai alcoolicilor caută în mod constant aprobare şi afirmare.
-    În copilărie primim mesaje confuze despre ce şi cum suntem: “eşti băiat bun, dar…”; căutăm în mod constant aprobarea celorlalţi  în tot ce facem; ceilalţi continuă să decidă cât de buni sau de răi suntem;
-    Încercarea de internalizare a aprobării, odată obţinute şi folosirea energiei motivante a acesteia; acceptarea complimentelor, recunoaşterea meritelor noastre; fiecare om are şi eşecuri, şi succese; “ce ai făcut bine azi?”

10.     Copiii adulţi ai alcoolicilor se simt diferiţi faţă de ceilalţi oameni.
-    lipsa aptitudinilor sociale şi de relaţionare; ne simţim ciudat atunci când trebuie să interacţionăm cu alţii; ne alegem modele sau prieteni “mai răi sau mai urâţi” decât noi; cei care sunt “mai buni” ne intimidează;
-    deşi suntem unici, nu suntem complet diferiţi; avem aceleaşi probleme; participă la un grup de suport; împărtăşeşte-ţi sentimentele şi problemele; caută informaţii referitoare la CAA;

11.     Copiii adulţi ai alcoolicilor sunt fie supra – responsabili, fie supra – iresponsabili.
-    lipsa unui model de familie care colaborează, în care sarcinile şi responsabilităţile sunt împărţire; ajungem să ne asumăm fie tot proiectul, fie să nu ne implicăm deloc; nu ne cunoaştem limitele; ne e greu să spunem “nu” şi să refuzăm sarcini; epuizare; insecuritate; teama de a fi concediaţi, de a nu fi suficient de buni;
-    trebuie să ne analizăm pe noi, pe cei de lângă noi şi relaţiile cu ei; să ne stabilim limite; să nu fim “de toate pentru toţi”, să nu ne lăsăm exploataţi; în sens invers, învăţarea treptată a responsabilităţii şi asumarea de sarcini;

12.    Copiii adulţi ai alcoolicilor sunt extrem de loiali, chiar atunci când există dovezi clare că loialitatea nu e meritată.
-    loialitatea e rezultatul fricii şi insecurităţii; nimeni nu părăseşte familia atunci când situaţia e dificilă; ne e greu să stabilim relaţii, aşa că ne mulţumim cu ce avem; schimbarea ni se pare prea grea;
-    sinceritate faţă de realitatea situaţiei şi relaţiilor în care ne aflăm; e loialitatea justificată? Ce decizie luăm? Ce ne reţine de la a pune în practică acea decizie? Cum ne simţim faţa de o eventuală separare? Evitarea manipulării;

13.    Copiii adulţi ai alcoolicilor sunt impulsivi. Ei tind să se “încleşteze” într-un mod de acţiune fără a lua în considerare comportamente alternative sau consecinţe posibile. Această impulsivitate conduce la confuzie, pierderea controlului asupra mediului înconjurător. În plus, petrec mult timp “curăţând mizeria”.
-    impulsivitatea e o trăsătură a copiilor; nouă nu ne-a explicat nimeni care sunt consecinţele faptelor noastre; în copilărie, acestea erau imposibil de prezis; “viziune tunelistă” – ne urmăm “fixa”, fără a mai putea să ne dăm seama de efecte sau persoane afectate: ne căsătorim cu cineva pe care nu cunoaştem; demisionăm fără să avem altă sursă de venit, etc.; căutăm gratificare imediată; nu avem răbdare – starea de urgenţă: “acum ori niciodată”; în copilărie, orice lucru amânat nu avea să se mai întâmple niciodată;
-    identificarea situaţiilor de impulsivitate; care sunt consecinţele şi persoanele afectate? Luarea deciziei?

Concluzii

A.    Alcoolismul se “moşteneşte”. Sunt destul de rare cazurile în care în familie nu a existat cineva – mai apropiat sau mai îndepărtat – care să sufere de această boală.

B.    Copiii adulţi ai alcoolicilor au un risc mai mare de a dezvolta această boală faţă de ceilalţi copii. Discuţiile legate de explicaţii genetice sau de mediu sunt mai puţin importante în faţă acestui adevăr.

C.    Copiii adulţi ai alcoolicilor tind să se căsătorească cu alcoolici. Rareori se întâmplă ca ei să conştientizeze acest lucru la momentul respectiv, dar observăm acest fenomen repetându-se din nou şi din nou.

Pentru copiii noştri

a.    Începe cu tine şi cu propria ta dezvoltare.
Copiii învaţă prin imitare. Fii persoana pe care vrei să o imite copiii tăi. Tu eşti modelul – fie că îţi place, fie că nu. Dacă tu eşti supărat şi confuz, copiii tăi vor fi supăraţi şi confuzi. Dacă tu eşti iritabil, copiii tăi vor fi iritabili. Copiii tăi vor deveni temători, vinovaţi şi obsedaţi cu alcoolul, exact aşa cum ai fost tu. Aşa cum se poate crea o atmosferă negativă în casă, se poate instaura şi una pozitivă. Dacă tu zâmbeşti, copiii tăi vor zâmbi. Tensiunea poate fi simţită în aer; nu e nevoie să fie exprimată în cuvinte. Dacă vei reuşi să te relaxezi, atmosfera din casa ta va fi relaxată. Ăsta poate fi un punct de început.

b.    Ascultă-ţi copiii.
Fă-ţi timp să stai cu ei şi să asculţi ce au de zis – indiferent despre ce e vorba. Arată-le că eşti interesat de ei şi că ei se bucură de toată atenţia ta. Simplul fapt că asculţi nu înseamnă că eşti de acord cu ei, ci doar că eşti dispus să asculţi. Încearcă să le accepţi dreptul de a fi cine sunt şi de a gândi ce gândesc, exact aşa cum vrei ca ei să accepte cine eşti şi ce gândeşti. Uşor de zis, greu de făcut. Poate că unele dintre gândurile lor ţi se vor părea strigătoare la cer, dar şi tu ai avut astfel de gânduri când erai ca ei. Sau poate că le mai ai şi acum. A asculta fără să predici nu înseamnă că eşti de acord. E doar deschiderea unei linii de comunicare.

c.    Spune adevărul. Fi cinstit cu ei.
Copiii tăi pot avea simţul realităţii distorsionat; le e greu să ştie care e adevărul. Alcoolicul activ minte atunci când îşi încalcă promisiunile. Crede ce spune, dar nu mai ajunge să pună şi în aplicare. Asta îi zăpăceşte pe copii. Copilul îl aude pe non-alcoolic acoperindu-l pe alcoolic şi îi urmează exemplul. Nici copilul, nici altcineva nu vrea să confrunte adevărul, însă asta e singura cale spre recuperare.
Sentimentele nu sunt nici bune, nici rele. Aşa că nu are sens să spunem “nu ar trebui să te simţi aşa”; ne simţim aşa cum ne simţim. Poate că există comportamente pe care nu ar trebui să le avem, dar nu e şi cazul sentimentelor. Dacă credem că ceea ce simţim e greşit, atunci ne vom simţi vinovaţi şi ne vom simţi şi mai rău. Copilul ar putea spune că “îl urăsc pe tata”; dacă răspunsul nostru va fi “nu ar trebui să simţi asta, tata e bolnav”, îl vom învinovăţi. Ce om rău trebuie să fie dacă urăşte un om bolnav! E mai bine să explorăm aceste sentimente cu copilul: “Ştiu ce vrei să spui. Uneori, cred că îl urăsc şi eu, dar, de fapt, urăsc boala pe care o are. Urăsc felul în care boala asta îl face să se comporte”. Astfel, amândoi veţi reuşi să vă limpeziţi gândurile.
Mânia pe care o simţi e reală. Nu e de nici un folos să crezi că e greşit să fii mânios şi că, în schimb, ar trebui să simţi compasiune. Le poţi simţi pe amândouă. Vorbeşte deschis despre ele şi decide-te în legătură cu ce vei face (poţi să găseşti un loc în care să poţi striga, să dai cu pumnii în perne, să freci oalele, etc.). E în regulă să simţi mânie. Nu e în regulă dacă ai un comportament distructiv datorită mâniei.
Ar trebui să ne facem mai multe griji pentru copilul care îşi reprimă mânia faţă de situaţii care nu îi convin. Ştiu că mânia asta îi va cauza probleme de stomac, depresie, etc. chiar dacă e mai greu de suportat, e mai sănătos dacă ţipă la tine. După ce momentul trece, puteţi sta amândoi de vorbă. Copii îşi fac şi multe griji şi se simt neputincioşi. Atunci când vorbim deschis despre griji, ele par mai uşor de depăşit.

d.    Educă-i.
Spune-le tot ce ştii despre boala alcoolismului. Oferă-le literatură şi încearcă să le răspunzi la întrebări. Poate că nu vei şti să le răspunzi la tot ce îi interesează: “Da, bine, înţeleg că odată ce tata începe să bea, nu se mai poate opri, dar, atunci, de ce mai începe?”. “Asta e boala, iar compulsia de a bea face parte din ea. Nici eu nu înţeleg exact, dar ştiu că nu trebuie să lăsăm boala să ne afecteze pe noi”.

e.    Încurajează-i să participe la Alateen.
Alateen-ul va întări ideea că alcoolismul e o boală şi că trebuie tratată ca atare. Odată ce copiii vor înţelege conceptul de boală, vor începe să-şi construiască stima-de-sine. Ca şi copii, ne vedem aşa cum ne văd alţii; lucrurile pe care i le spune alcoolicul afectează felul în care se văd: “Dacă nu aş fi aşa de rău, părinţii mei nu ar mai bea! Toata lumea ar fi mai fericită dacă aş muri!”
Nimeni nu pate să cauzeze sau să vindece alcoolismul. Copilul trebuie să înţeleagă că nu poate lăsa alcoolul să îi determine valoarea ca fiinţă umană. Şi în cazul ăsta, e uşor de zis şi greu de făcut. Întărirea acestei idei şi comportamentul tău poate să fie de mare folos. Asta va face şi Alateen; dacă va participa la aceste întâlniri, copilul tău se va simţi înţeles şi va avea un sentiment de apartenenţă. Va avea un loc în care să vorbească despre problemele sale, începând să se simtă mai bine în legătură cu el însuşi.

f.    Renunţă la negare.
Negarea e cel mai mare aliat pe care îl are alcoolismul şi cel mai mare duşman pe care îl avem noi, cei care încercăm să îl combatem. Oricum, realitatea e mai uşor de înfruntat decât necunoscutul, chiar şi în cazul alcoolismului. Dacă le spui copiilor “Tatăl tău are o alergie la alcool care îl face să se comporte şi să facă lucruri pe care nu ar vrea. Trebuie să ţinem minte că atunci când se comportă aşa, e din cauza bolii, şi nu a lui tata. N-o să fie uşor să ţinem minte asta, dar putem să ne ajutăm unul pe altul să nu uităm”.

g.    Nu-I proteja de la a cunoaşte ravagiile pe care le provoacă alcoolismul.
Dacă alcoolicul distruge lucruri în casă, atunci e mai bine pentru el să poată vedea dovada distrugerilor. Din păcate, s-ar putea să le vadă şi copiii. Spune-le “Mă simt prost că trebuie să vezi asta, dar mama trebuie să vadă ce face sau, altfel, nu îşi va aduce aminte”. A-i proteja înseamnă a-i zăpăci şi mai mult, pentru că, oricum, ei ştiu că ceva s-a întâmplat. Realitatea nu poate fi negată. Dacă facem asta, vom irosi energia pe care o putem folosi pentru a ne recupera.

h.    Nu te teme de a le arăta afecţiune copiilor tăi.
Niciodată nu le putem oferi copiilor noştri prea multă iubire. A-i face toate mofturile ca şi mod de compensare a dificultăţilor vieţii sale nu înseamnă iubire. Spune-i copilului că îl iubeşti, îmbrăţişează-l, sărută-l, spune-i cât de norocoasă te simţi pentru că îl ai – asta e iubirea. Nu e suficient să te gândeşti că “ştie că îl iubesc”, aşa cum nu e suficient pentru noi. Toţi avem nevoie să auzim asta. Asta nu înseamnă că tot ce face sau spune e bine, ci că e demn de iubire ca şi orice altă fiinţă umană. “Chiar dacă nu-mi place ce faci, nu înseamnă că nu te iubesc”. Acest mesaj trebuie să fie clar: îl poţi iubi pe alcoolic şi, în acelaşi timp, poţi urî boala lui.

i.    Pentru copii, e important să aibă limite clar definite.
Copiii au nevoie de un program constant acasă: ora de mâncare, ora de culcare, etc. Nimeni nu se poate simţi bine dacă nu ştie ce se întâmplă de la o zi la alta. Oferiţi-o viaţă ordonată cu reguli rezonabile ce trebuie urmate. De obicei, copiii pun la încercare aceste limite, doar pentru a vedea dacă vorbim serios sau nu. Nu trebuie neapărat să le placă, însă asta îi va face să se simtă mai în siguranţă.

j.    Copiii trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru comportamentul lor.
Dacă copilul sparge un geam, atunci el trebuie să se descurce şi să îl înlocuiască. Atât succesele, cât şi eşecurile sunt ale lui. Dacă a ajuns prea târziu pentru masă, e problema lui, nu a ta. Învăţarea a cum să faci faţă dificultăţilor face parte din construirea stimei-de-sine şi îi arată că are un anumit control asupra vieţii sale. De obicei, copiii alcoolicilor se simt neajutoraţi; ajută-i să găsească alternative, îndeamnă-i să încerce lucruri noi, încurajează-i pentru orice succes, cât de mic. Gândeşte-te la ce anume te face pe tine să te simţi valoros şi încearcă să îi oferi şi copilului aceleaşi lucruri. Aţi suferit împreună, divizaţi din cauza alcoolismului, acum vă puteţi recupera împreună, uniţi de alcoolism.

Pentru copiii noştri

k.    Începe cu tine şi cu propria ta dezvoltare.
Copiii învaţă prin imitare. Fii persoana pe care vrei să o imite copiii tăi. Tu eşti modelul – fie că îţi place, fie că nu. Dacă tu eşti supărat şi confuz, copiii tăi vor fi supăraţi şi confuzi. Dacă tu eşti iritabil, copiii tăi vor fi iritabili. Copiii tăi vor deveni temători, vinovaţi şi obsedaţi cu alcoolul, exact aşa cum ai fost tu. Aşa cum se poate crea o atmosferă negativă în casă, se poate instaura şi una pozitivă. Dacă tu zâmbeşti, copiii tăi vor zâmbi. Tensiunea poate fi simţită în aer; nu e nevoie să fie exprimată în cuvinte. Dacă vei reuşi să te relaxezi, atmosfera din casa ta va fi relaxată. Ăsta poate fi un punct de început.

l.    Ascultă-ţi copiii.
Fă-ţi timp să stai cu ei şi să asculţi ce au de zis – indiferent despre ce e vorba. Arată-le că eşti interesat de ei şi că ei se bucură de toată atenţia ta. Simplul fapt că asculţi nu înseamnă că eşti de acord cu ei, ci doar că eşti dispus să asculţi. Încearcă să le accepţi dreptul de a fi cine sunt şi de a gândi ce gândesc, exact aşa cum vrei ca ei să accepte cine eşti şi ce gândeşti. Uşor de zis, greu de făcut. Poate că unele dintre gândurile lor ţi se vor părea strigătoare la cer, dar şi tu ai avut astfel de gânduri când erai ca ei. Sau poate că le mai ai şi acum. A asculta fără să predici nu înseamnă că eşti de acord. E doar deschiderea unei linii de comunicare.

m.    Spune adevărul. Fii cinstit cu ei.
Copiii tăi pot avea simţul realităţii distorsionat; le e greu să ştie care e adevărul. Alcoolicul activ minte atunci când îşi încalcă promisiunile. Crede ce spune, dar nu mai ajunge să pună şi în aplicare. Asta îi zăpăceşte pe copii. Copilul îl aude pe non-alcoolic acoperindu-l pe alcoolic şi îi urmează exemplul. Nici copilul, nici altcineva nu vrea să confrunte adevărul, însă asta e singura cale spre recuperare.
Sentimentele nu sunt nici bune, nici rele. Aşa că nu are sens să spunem “nu ar trebui să te simţi aşa”; ne simţim aşa cum ne simţim. Poate că există comportamente pe care nu ar trebui să le avem, dar nu e şi cazul sentimentelor. Dacă credem că ceea ce simţim e greşit, atunci ne vom simţi vinovaţi şi ne vom simţi şi mai rău. Copilul ar putea spune că “îl urăsc pe tata”; dacă răspunsul nostru va fi “nu ar trebui să simţi asta, tata e bolnav”, îl vom învinovăţi. Ce om rău trebuie să fie dacă urăşte un om bolnav! E mai bine să explorăm aceste sentimente cu copilul: “Ştiu ce vrei să spui. Uneori, cred că îl urăsc şi eu, dar, de fapt, urăsc boala pe care o are. Urăsc felul în care boala asta îl face să se comporte”. Astfel, amândoi veţi reuşi să vă limpeziţi gândurile.
Mânia pe care o simţi e reală. Nu e de nici un folos să crezi că e greşit să fii mânios şi că, în schimb, ar trebui să simţi compasiune. Le poţi simţi pe amândouă. Vorbeşte deschis despre ele şi decide-te în legătură cu ce vei face (poţi să găseşti un loc în care să poţi striga, să dai cu pumnii în perne, să freci oalele, etc.). E în regulă să simţi mânie. Nu e în regulă dacă ai un comportament distructiv datorită mâniei.
Ar trebui să ne facem mai multe griji pentru copilul care îşi reprimă mânia faţă de situaţii care nu îi convin. Ştiu că mânia asta îi va cauza probleme de stomac, depresie, etc. chiar dacă e mai greu de suportat, e mai sănătos dacă ţipă la tine. După ce momentul trece, puteţi sta amândoi de vorbă. Copii îşi fac şi multe griji şi se simt neputincioşi. Atunci când vorbim deschis despre griji, ele par mai uşor de depăşit.

n.    Educă-i.
Spune-le tot ce ştii despre boala alcoolismului. Oferă-le literatură şi încearcă să le răspunzi la întrebări. Poate că nu vei şti să le răspunzi la tot ce îi interesează: “Da, bine, înţeleg că odată ce tata începe să bea, nu se mai poate opri, dar, atunci, de ce mai începe?”. “Asta e boala, iar compulsia de a bea face parte din ea. Nici eu nu înţeleg exact, dar ştiu că nu trebuie să lăsăm boala să ne afecteze pe noi”.

o.    Încurajează-i să participe la Alateen.
Alateen-ul va întări ideea că alcoolismul e o boală şi că trebuie tratată ca atare. Odată ce copiii vor înţelege conceptul de boală, vor începe să-şi construiască stima-de-sine. Ca şi copii, ne vedem aşa cum ne văd alţii; lucrurile pe care i le spune alcoolicul afectează felul în care se văd: “Dacă nu aş fi aşa de rău, părinţii mei nu ar mai bea! Toata lumea ar fi mai fericită dacă aş muri!”
Nimeni nu poate să cauzeze sau să vindece alcoolismul. Copilul trebuie să înţeleagă că nu poate lăsa alcoolul să îi determine valoarea ca fiinţă umană. Şi în cazul ăsta, e uşor de zis şi greu de făcut. Întărirea acestei idei şi comportamentul tău poate să fie de mare folos. Asta va face şi Alateen; dacă va participa la aceste întâlniri, copilul tău se va simţi înţeles şi va avea un sentiment de apartenenţă. Va avea un loc în care să vorbească despre problemele sale, începând să se simtă mai bine în legătură cu el însuşi.

p.    Renunţă la negare.
Negarea e cel mai mare aliat pe care îl are alcoolismul şi cel mai mare duşman pe care îl avem noi, cei care încercăm să îl combatem. Oricum, realitatea e mai uşor de înfruntat decât necunoscutul, chiar şi în cazul alcoolismului. Dacă le spui copiilor “Tatăl tău are o alergie la alcool care îl face să se comporte şi să facă lucruri pe care nu ar vrea. Trebuie să ţinem minte că atunci când se comportă aşa, e din cauza bolii, şi nu a lui tata. N-o să fie uşor să ţinem minte asta, dar putem să ne ajutăm unul pe altul să nu uităm”.

q.    Nu-I proteja de la a cunoaşte ravagiile pe care le provoacă alcoolismul.
Dacă alcoolicul distruge lucruri în casă, atunci e mai bine pentru el să poată vedea dovada distrugerilor. Din păcate, s-ar putea să le vadă şi copiii. Spune-le “Mă simt prost ă trebuie să vezi asta, dar mama trebuie să vadă ce face sau, altfel, nu îşi va aduce aminte”. A-i proteja înseamnă a-i zăpăci şi mai mult, pentru că, oricum, ei ştiu că ceva s-a întâmplat. Realitatea nu poate fi negată. Dacă facem asta, vom irosi energia pe care o putem folosi pentru a ne recupera.

r.    Nu te teme de a le arăta afecţiune copiilor tăi.
Niciodată nu le putem oferi copiilor noştri prea multă iubire. A-i face toate mofturile ca şi mod de compensare a dificultăţilor vieţii sale nu înseamnă iubire. Spune-i copilului că îl iubeşti, îmbrăţişează-l, sărută-l, spune-i cât de norocoasă te simţi pentru că îl ai – asta e iubirea. Nu e suficient să te gândeşti că “ştie că îl iubesc”, aşa cum nu e suficient pentru noi. Toţi avem nevoie să auzim asta. Asta nu înseamnă că tot ce face sau spune e bine, ci că e demn de iubire ca şi orice altă fiinţă umană. “Chiar dacă nu-mi place ce faci, nu înseamnă că nu te iubesc”. Acest mesaj trebuie să fie clar: îl poţi iubi pe alcoolic şi, în acelaşi timp, poţi urî boala lui.

s.    Pentru copii, e important să aibă limite clar definite.
Copiii au nevoie de un program constant acasă: ora de mâncare, ora de culcare, etc. Nimeni nu se poate simţi bine dacă nu ştie ce se întâmplă de la o zi la alta. Oferiţi-i o viaţă ordonată cu reguli rezonabile ce trebuie urmate. De obicei, copiii pun la încercare aceste limite, doar pentru a vedea dacă vorbim serios sau nu. Nu trebuie neapărat să le placă, însă asta îi va face să se simtă mai în siguranţă.

t.    Copiii trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru comportamentul lor.
Dacă copilul sparge un geam, atunci el trebuie să se descurce şi să îl înlocuiască. Atât succesele, cât şi eşecurile sunt ale lui. Dacă a ajuns prea târziu pentru masă, e problema lui, nu a ta. Învăţarea a cum să faci faţă dificultăţilor face parte din construirea stimei-de-sine şi îi arată că are un anumit control asupra vieţii sale. De obicei, copiii alcoolicilor se simt neajutoraţi; ajută-i să găsească alternative, îndeamnă-i să încerce lucruri noi, încurajează-i pentru orice succes, cât de mic. Gândeşte-te la ce anume te face pe tine să te simţi valoros şi încearcă să îi oferi şi copilului aceleaşi lucruri. Aţi suferit împreună, divizaţi din cauza alcoolismului, acum vă puteţi recupera împreună, uniţi de alcoolism.

Sugestiile următoare, bazate pe cunoaşterea actuală asupra alcoolismului şi experienţa soţiilor alcoolicilor în recuperare, vă va servi în a dezvolta un program constructiv în acţiune:

1    Învăţaţi tot ce trebuie despre alcoolism. Dumneavoastră sunteţi mai norocoasă decât soţiile de alcoolici din trecut, care puteau numai să ghicească ce este în neregulă cu soţii lor .Există multe informaţii imparţiale disponibile azi, şi dumneavoastră ar trebui să deschideţi toate sursele înspre dumneavoastră. Unele din acestea sunt: Alcoolicii Anonimi, Crucea Albastră din România, doctori înţelegători şi clerici, psihologi, asistenţi sociali, soţii ai altor alcoolici şi chiar alcoolicii recuperaţi.

2.Dezvoltaţi o atitudine în legătură cu ceea ce aţi învăţat.
Acceptarea intelectuală a realităţilor, este necesară, dar până ce cunoaşterea dumneavoastră nu atinge nivelul emoţional, nu va fi prea de ajutor. Dumneavoastră, nu puteţi să vă acceptaţi soţul ca pe o persoană bolnavă care are nevoie de ajutor dacă încă îi reproşaţi acţiuni, decurgând din boala sa. În acest sens, încercaţi să vă amintiţi sentimentele intense de ne-adaptare a alcoolicului, şi că atitudinile de dispreţ, dezgust, sau nerăbdare îndreptate spre el îl împing numai spre a căuta să scape.

3. Evitaţi “metodele de tratament la domiciliu”. Ele sunt nu numai inutile, dar extrem de dăunătoare în multe cazuri. Predicându-i sau ţinându-i lecţii sau cicălindu-i- ca şi argumentările, sunt, într-adevăr, cel mai adesea folosite, dar şi cele mai fără de folos moduri de a-l ajuta, mai ales când este beat. El poate deja să sufere de sentimente de vinovăţie, de neînţeles pentru un nealcoolic. Şi-a spus deja lui însuşi tot şi mai mult decât dumneavoastră îi puteţi spune. A-i aminti de eşecurile sale, neglijarea familiei, lipsa de responsabilitate socială şi erorile sociale, este mai mult decât poate să suporte. Pentru aceste motive, el aude atât cît poate să ducă şi pur şi simplu închide urechile la restul. Gândirea alcoolicului este amestecată, fie că este beat sau treaz. Când dumneavoastră încercaţi să discutaţi în contradictoriu cu el, sau cereţi de la el un anumit comportament, îi sporiţi numai nevoia de a minţi sau îl forţaţi să facă promisiunile pe care el nu va putea să le îndeplinească.
În timp ce vă abţineţi de la predici sau raţionamente, încercaţi să vă păziţi de o atitudine de genul ”mai sfântă decât tine”, sau de martir. Este posibil să aveţi această atitudine, fără să spuneţi un cuvânt, dar nu este posibil să o ascundeţi de un alcoolic.

Sensibilitatea sa este atât de ascuţită, încât el judecă atitudinile altor oameni faţă de el, mai degrabă prin lucrurile mărunte, decât prin cuvinte-o expresie de scurtă durată, un ton al vocii, sau chiar şi mişcarea corpului dumneavoastră. Indiferent de ce spuneţi, dacă dumneavoastră vă simţiţi sceptică, dispreţuitoare, simţiţi ruşine sau neîncredere, el va simţi asta şi va reacţiona. La fel, dacă el aude bunătate şi afecţiune în vocea şi acţiunile dumneavoastră, chiar şi atunci când trebuie să spuneţi ceva dificil sau neplăcut, el va asculta şi, în timp, va crede sau va răspunde la aceste lucruri.

O altă metodă de “tratament la domiciliu” este apelul emoţional, “Dacă ţii la mine….”. Amintiţi-vă căci consumul lui de băutură este compulsiv; el nu poate să fie controlat prin puterea voinţei. Din acest motiv, este fără nici un folos să încercaţi să-l convingeţi cu astfel de fraze, să extrageţi promisiuni de la el, sau să îl ameninţaţi.

Încă un cuvânt despre ceea ce am pomenit: nu ameninţaţi decât dacă şi intenţionaţi  să îndepliniţi ameninţarea  .Există  momente în care va trebui să treceţi la acţiune pentru siguranţa d-voastră proprie sau a copiilor, iar ameninţările inactive, nefinalizate vor face numai ca el să simtă că nu spuneţi cu adevărat ceea ce gândiţi, că nu vorbiţi serios. Cel mai adesea se întâmplă chiar aşa şi d-voastră rămâneţi cea rănită, disperată sau supărată. Dacă aveţi nevoie să îndepliniţi o ameninţare, asiguraţi-vă că a-ţi gândit-o atent şi că înţelegeţi toate posibilele implicaţii asupra d-voastră înşivă, ca şi asupra celui alcoolic. Altfel, ceea ce este intenţionat să pedepsească sau să-l şocheze pe el, serveşte doar pentru a vă răni.

Evitaţi, prin toate mijloacele, tentaţia de a-i ascunde băutura sau de a i-o arunca la chiuvetă. Nici o acţiune nu este o risipă mai mare de timp şi de bani. În afară de faptul că îl împingeţi într-o stare de  furie şi deznădejde, d-voastră îl invitaţi să găsească modurile de a bea mai mult, ceea ce el, în mod inevitabil, va face. Nu-l lăsaţi să vă convingă să beţi cu el, pe motiv că el v-a bea mai puţin; rareori o va face şi , în orice caz, atât timp cît d-voastră îi permiteţi să bea în astfel de împrejurări, îl determinaţi să-i fie mult mai uşor să amâne a face ceva cu boala lui.
“Tratamentul la domiciliu” serveşte numai la a vă uşura de sentimentele d-voastră şi, de obicei, îl îndepărtează pe soţul d-voastră atât de persoana d-voastră, cît şi de tratamentul de care are într-adevăr nevoie.

4.Vorbiţi cu cineva înafară de prieteni şi rude, care sunt şi ele afectate într-un fel sau altul şi care vă pot determina la acţiuni sau atitudini ce vă fac mai ostilă sau mai confuză. Oamenii care înţeleg boala, ca şi sentimentele legate de boală, vă pot ajuta cel mai bine să găsiţi răspuns la multe probleme pe care le aveţi, ca şi soţie de alcoolic.

5.Completaţi un “inventar personal”, cam în acelaşi stil ca membrii Alcoolicilor Anonimi. Multe soţii au găsit acest lucru folositor, si au relatat că inventarul le-a dezvăluit probleme personale surprinzătoare, care nu erau în mod necesar cauzate de problemele cu băutura ale soţilor lor. Această afirmaţie, făcută de un grup de soţii ale unor membrii AA , v-ar putea provoca şi, de asemenea, vă poate consola că” nu sunteţi singura”.

“Noi, soţiile, am descoperit că, la fel ca oricine am suferit de mândrie, de milă de sine, de vanitate şi de toate lucrurile care fac o persoană să se centreze pe sine; nici noi nu am fost mai presus de egoism şi nesinceritate. Pe măsură ce soţii noştri au început să aplice principii spirituale în vieţile lor, noi am început să vedem necesitatea de a face acelaşi lucru”.

Le-a luat mult curaj şi sinceritate pentru a se înfrunta cu propriile eu-ri, dar acum recomandă cu toată convingerea această acţiune, dureroasă dar necesară. Dacă soţul d-voastră nu este încă pe drumul spre recuperare, este probabil şi chiar mai important  ca d-voastră să faceţi acest pas.

6.Mergeţi la un centru de tratament pentru alcoolici sau la grupul AA. Ambele pot să vă ajute atât pe d-voastră, cît şi pe soţul d-voastră. Dacă există prin apropiere un Grup de Aparţinători, mergeţi şi acolo. Dacă trăiţi într-o comunitate unde nu se află nici clinică, nici un grup AA, căutaţi un preot, un medic sau un asistent social, care are înţelegere pentru această boală şi poate să înţeleagă problemele d-voastră personale şi familiale.

7.Încercaţi să dezvoltaţi o atitudine mai pozitivă în raport cu soţul d-voastră. S-ar putea ca el să nu fie întocmai soţul pe care l-aţi visat, dar atâta timp cît d-voastră continuaţi să încercaţi  a-l transforma în aceea persoană pe care o doriţi, sau credeţi că o doriţi, el va continua să bea. Încetaţi să-l mai trataţi ca pe un copil, pentru că din când în când, el acţionează ca un copil. Chiar dacă uneori îl îngrijiţi ca o mămică, amintiţi-vă că el are multe calităţi de adult, pe care d-voastră a-ţi încetat de mult a le aprecia. Încercaţi să împărţiţi responsabilităţile pe care le-aţi preluat, mai degrabă să i le puneţi în cârcă toate dintr-o dată. Începeţi prin a-l lăsa să ia decizii singur şi cereţi-i ajutorul oricând este posibil. Amintiţi-vă că alcoolicul are un puternic sentiment de nesiguranţă şi lipsă de încredere în el însuşi; începeţi prin a crede în el şi arătaţi-i că aveţi nevoie de el.

8.Dacă soţul d-voastră începe să manifeste interes pentru tratament, dar întârzie punerea în acţiune, nu faceţi subiect de discuţie din asta.
Acelaşi lucru se aplică şi pentru întreruperea unui tratament. El are nevoie să ia deciziile sale proprii, pentru a simţi că are libertatea de alegere, aşa cum orice adult ar avea. Nu încercaţi să îl împingeţi sau să îl grăbiţi cu punerea în acţiune, dar în acelaşi timp, lăsaţi să se înţeleagă  că d-voastră credeţi că el va face ceva. Lăsaţi-l să preia iniţiativa şi responsabilitatea pentru primul contact, când se va simţi în stare. Lăsaţi-l să simtă că aveţi încredere în succesul tratamentului.

9.Nu fiţi geloasă pe metoda de recuperare, pe care soţul d-voastră a ales-o. Aţi putea avea tendinţa să simţiţi că dragostea  lui pentru d-voastră şi copii ar fi trebuit  să fie un stimulent suficient pentru ca el să caute recuperarea .Sau, avându-l dependent de dumneavoastră pentru un timp îndelungat, s-ar putea să vă simţiţi trădată sau lăsată pe dinafară, atunci când el apelează pentru ajutor la persoane din afara casei. Amintiţi-vă că dacă el ar suferi de diabet, nu v-aţi aştepta să fiţi singurul său stimulent pentru recuperare, sau chiar mijlocul său de recuperare; şi nici nu a-ţi fi geloasă pe doctorul care l-a ajutat să se însănătoşească.

10.Nu aşteptaţi o recuperare sută la sută.Ca şi în alte boli, va exista o perioadă de convalescenţă. Ar putea apărea  reveniri ale bolii(recidive), sau beţii uscate, cu siguranţă, zile dificile, în timpul cărora vor pâlpâi iarăşi tensiuni şi resentimente vechi. Dacă d-voastră puteţi să acceptaţi toate acestea, ca făcând parte din boală, veţi descoperi că efortul nu va fi atât de mare şi că astfel îl ajutaţi să prevină un alt episod de consum.

11.Dezvoltaţi şi menţineţi o atmosferă sănătoasă, în casa d-voastră. Ciondăneala, cicăleala şi tensiunea creează o atmosferă de nefericire în casă, atât pentru d-voastră şi copii, cît şi pentru alcoolic. Dacă d-voastră sunteţi prea absorbită de propriile sentimente vis-a –vis de consumul de alcool al soţului, relaţia copiilor cu d-voastră este afectată. Dacă atitudinea d-voastră faţa de el este negativă , copiii pot trece de partea unuia sau altuia dintre voi şi devin confuzi în ceea ce gândesc sau cred. Ei pot adesea să înveţe să accepte, să înţeleagă sau să se bucure de tatăl lor, în ciuda băuturii. Atmosfera casei influenţează fiecare membru, dar influenţează profund şi
recuperarea alcoolicului.

12.Nu încercaţi să îl protejaţi împotriva alcoolului. Acesta este unul dintre modurile  cele mai rapide pentru a-l împinge spre o recidivă. Dacă d-voastră avertizaţi alte persoane să nu-i servească băuturi, el va reveni la sentimentele sale vechi de ranchiună şi inadecvare. El trebuie să înveţe să trăiască într-o lume unde se serveşte alcool; şi trebuie să înveţe, de unul singur, cum să spună “NU” cu eleganţă. În acelaşi sens, nu faceţi referiri la alcool sau la obiceiurile sale vechi de consum, decât dacă le manifestă din nou. Dacă vi se pere că vrea să discute despre acest subiect, încercaţi să purtaţi discuţia cît de firesc şi inteligent puteţi.

13.Încurajaţi interesele sale şi activităţile noi, chiar dacă d-voastră nu le înţelegeţi complet. Fără alcool în viaţa sa, el va avea o mulţime de timp la dispoziţie. Participaţi în activităţile sale noi, dacă v-o cere. Dezvoltaţi nişte interese noi, ale d-voastră, sau reînnoiţi unele mai vechi. Mai presus de orice, încercaţi să găsiţi nişte moduri noi, care nu depind de alcool, de  a vă bucura de viaţă şi de a vă distra împreună.

14.Nu fiţi prea descurajată de greşelile pe care le faceţi sau de incapacitatea soţului de a găsi repede soluţia pentru o abstinenţă mulţumită. Amintiţi-vă că i-au luat mulţi ani pentru a deveni alcoolic, iar modurile d-voastră de-a reacţiona la băutul lui, s-au încimentat de-a lungul timpului. Important este să nu deveniţi apatică sau să renunţaţi, pentru că puteţi să deveniţi la fel de bolnavă şi bulversată,ca şi el. Doi oameni bolnavi pot rareori să se ajute unul pe celălalt. Indiferent că el poate sau nu să găsească drumul spre o abstinenţă permanentă, există un mod spre o viaţă mai satisfăcătoare pentru întreaga familie, în funcţie de gradul în care d-voastră şi alcoolicul puteţi să folosiţi ajutorul.

15.Transferaţi cunoştinţele despre alcoolism şi celorlalţi. Când aţi suferit atât de mult  în urma acestei boli, influenţa d-voastră poate să fie foarte importantă în ajutorarea persoanelor nealcoolice, spre a înţelege pe deplin problemele şi nevoile celor alcoolici. Dacă există alte soţii în situaţii asemănătoare şi care caută ajutorul d-voastră, oferiţi-le o parte din timpul vostru. Ajutându-i pe ceilalţi, vă ajutaţi pe d-voastră. Mai important încă, acest interes crescând în afara problemelor imediate, va reafirma credinţa d-voastră în Dumnezeu, în ceilalţi (inclusiv în soţul d-voastră) şi în propria persoană.

ÎNTREŢINEREA

Cum le facem rău
celor care au probleme cu alcoolul
sau alte droguri atunci când ne dorim
mai mult decât orice să îi ajutăm

Traiul în preajma alcoolismului este în cel mai bun caz mizerabil. Până acum aţi depus probabil eforturi uriaşe şi aţi investit cantităţi imense de energie şi timp pentru a-l face suportabil. Dar adevărul dureros este că nu a funcţionat. Şi în adâncul sufletului ştiţi asta! Când în sfârşit vă suprimaţi mândria şi “ieşiţi în public” în căutare de ajutor, apelând la Al-Anon sau la consiliere privată, aproape imediat primiţi un şoc. Vi se spune că tot ce aţi făcut până acum a fost o întreţinere pentru alcoolic, de a sta bolnav.

Cuvântul însuşi este derutant. Întreţinerea nu înseamnă ajutorul acordat cuiva? În cazul alcoolismului, nu! În acest context, întreţinerea înseamnă prezervarea, protejarea şi menţinerea dependenţei.

Chiar aţi făcut toate astea? Şi dacă da, cum de nu v-aţi dat seama? E simplu. Întreţinerea apare atunci când vă comportaţi aşa cum v-au crescut acasă – asumarea curajoasă a  răspunderii, efortul de a păstra un cămin liniştit, încercarea de a-i apăra pe toţi din jur de orice fel de durere sau suferinţă – pe scurt, când încercaţi să faceţi lucrurile cât mai bine!

Cum puteţi înceta această înlesnire? Pur şi simplu reevaluând tot ce aţi învăţat să faceţi până acum!
Nu uitaţi că alcoolicul spune şi face lucruri doar  ca să-şi protejeze băutul – adică dependenţa. Odată ce alcoolismul pune stăpânire pe el, acesta devine primul şi unicul său interes. În timp ce vă uitaţi la propriul comportament, începeţi să observaţi în linişte ce face el pentru a vă antrena să îi menţineţi băutul. Din păcate se pare că în societatea noastră totul este în favoarea băutului unui alcoolic, mai ales în primii ani, când consumul lui este probabil deja excesiv dar încă pare suficient de “controlat” pentru a fi acceptabil din punct de vedere social.

Mai târziu, când băutul devine mai imprevizibil – uneori relativ normal, altădată scăpat de sub control – speraţi că este numai o fază trecătoare şi că situaţia se va îmbunătăţi. Sau credeţi în promisiunea (sinceră) de a doua zi că “De acum încolo va fi altfel.” Scufundarea în alcoolism se poate produce atât de treptat încât toată lumea este antrenată într-o falsă speranţă – inclusiv alcoolicul.

Însă adevărul este că alcoolismul este o boală care se înrăutăţeşte pe timp ce trece, niciodată nu se ameliorează. Cu cât dv. şi ceilalţi din jur opriţi întreţinerea mai repede, cu atât este probabilitatea mai mare ca el să-şi recunoască starea şi să înceapă recuperarea, înainte ca afecţiunile creierului sau dependenţa de lungă durată să facă acest lucru dificil sau chiar imposibil.

Co-alcoolicii (un termen simplificat pentru a-i denumi pe cei afectaţi de alcoolic) sunt motivaţi în fenomenul întreţinerea constrânşi de diferite motive personale şi sociale. Aceste motive par deseori bune, chiar generoase – dar în prezenţa alcoolismului ele devin deformate şi greşit folosite.
Să observăm câteva din acestea pentru a vedea cum contribuie ele de fapt la perpetuarea adicţiei (dependenţei).

Pace cu orice preţ (???)

Străduinţa de a păstra un cămin liniştit sau o relaţie echilibrată este o ocupaţie cu normă întreagă. Ea necesită efort şi devotament. Dar când intervine alcoolismul, oscilaţiile vieţii de zi cu zi devin o pendulare sălbatică între extremele nebuniei dezlănţuite şi a istovirii absolute. Şi fiecare acţiune întreprinsă pentru a readuce lucrurile la normal vă va împinge într-o poziţie contrară celei aşteptate. Dacă asta vi se pare paradoxal, puneţi-vă următoarele întrebări:

•    Aveţi obiceiul să-i faceţi pe copii să tacă atunci când alcoolicul are pretenţii nerezonabile, mai degrabă decât să apăraţi poziţia lor rezonabilă?

•    Ameninţat(ă) de mânia alcoolicului v-aţi grăbit să-i faceţi pe plac, chiar dacă pretenţiile lui sunt deplasate?

•    A-ţi devenit mai îndemânatic(ă)  în preluarea unor sarcini în plus (lăsând la o parte lucrurile care v-ar place cu adevărat) numai ca să-l împăcaţi sau să evitaţi abuzul fizic sau verbal?
Cu alte cuvinte, v-aţi încălcat vreodată valorile proprii şi aţi acceptat inacceptabilul ca şi un fel de târg în schimbul acelui “un pic de linişte şi pace”?

Această “pace” chiar că are un preţ mare. Tensiunea constantă vă afectează în multe moduri subtile. Vă împiedică să vă ocupaţi de viaţa proprie, de plăcerile şi nevoile dv. Pe termen lung, aceasta duce la o subtilă eroziune interioară şi apariţia unor simptome fizice cum ar fi tensiunea arterială, colită, lipsa poftei de mâncare, migrene sau probleme ginecologice. Poate că acesta e preţul pe care îl plătiţi involuntar.

La copii efectele apar în formă de ostilitate, retragere din activităţile colective, insomnii, probleme la şcoală, perfecţionism frenetic, mânie şi violenţă făţişă sau chiar ulcer. Asta da pace!

Întreţinerea mai are încă o consecinţă: alcoolicul se comportă iresponsabil şi inacceptabil.

Dependenţa îl face să aibă pretenţii iraţionale, copilăreşti şi ego -centrice – şi toată lumea dansează cum cântă el! Lui i se pare că totul merge strună. În realitate, cu cât bea mai mult şi devine mai nerezonabil, cu atât vă străduiţi mai mult să faceţi cum vrea el. Nu e asta o nebunie? Sigur că este! Preţul pe care îl plătiţi de fapt pentru “pace cu orice preţ” este băutul accelerat şi toate ororile care îl acompaniază.

Conspiraţia tăcerii

Dacă sunteţi ca cei mai mulţi dintre noi, atunci aţi fost educat(ă) să nu vă spălaţi rufele murdare în public. Vi s-a pretins să apăraţi imaginea familiei şi să menţină mentalitatea “ce vor spune vecinii?”. Într-o anumită măsură, luarea în considerare a opiniei celorlalţi este necesară în orice societate organizată, dar se poate şi exagera  rău de tot cu asta.

Comportamentul alcoolic este dureros, crud, violent, intimidează – şi e usturător de penibil. Dar dacă nu spuneţi şi nu faceţi nimic, îi permiteţi alcoolicului să rămână într-o inconştienţă senină de efectul produs asupra dv. De fapt, tăcerea dv. îi spune că totul este în ordine! Dacă nu i se spune că ceva nu în regulă, este normal şi omenesc ca el să creadă că ceea ce face este perfect  acceptabil.
Nevoia de a evita situaţiile penibile este o motivaţie puternică. Cei mai mulţi dintre noi merg până în pânzele albe ca să nu fie jenaţi sau să nu aducă pe alţii în asemenea situaţii. Dar când lăsaţi ca această nevoie să vă dirijeze chiar şi o singură acţiune, sunteţi pe drumul sigur al întreţinerii comportamentului adictiv. E adevărat că dacă vorbiţi, vă veţi găsi stând jenată în “lumina reflectoarelor”. Vă ţine tăcută această teamă? Luaţi în considerare consecinţele. Să zicem că sunteţi la o petrecere iar alcoolicul s-a îmbătat (ce altceva să facă?). Nu vreţi să atrageţi atenţia asupra dv. prin arătarea a ceea ce este evident, deci vă aşezaţi în linişte pe scaunul de lângă şofer pentru a porni spre casă.

Care-i mesajul pe care tocmai l-aţi transmis? Mai întâi i-aţi dat de înţeles alcoolicului că nu e destul de beat ca să-şi piardă controlul, iar în al doilea rând că aveţi destulă încredere în condusul lui în stare de ebrietate ca să vă puneţi viaţa în mâinile lui. Motivul dumneavoastră este destul de clar – “Mai bine mor decât să mă pun într-o situaţie penibilă”. În plus, l-aţi lăsat în amăgirea confortabilă că e stăpân pe situaţie. Reflectaţi o clipă la asta. E O NEBUNIE!

Să nu faceţi niciodată greşeala de a presupune că el chiar cunoaşte sentimentele dv. cu privire la băutul lui. Nici vorbă! În această lume nu există cititori de gânduri. Dacă nu vorbiţi, n-are de unde să ştie! Oricum e în stare sedată (de la alcool) iar TĂCEREA DV. ÎNSEAMNĂ CONSIMŢĂMÂNT.

Conspiraţia tăcerii în jurul alcoolismului cuprinde toate aspectele vieţii. Afectează vecinii şi prietenii, doctorii şi consilierii, dar în special pe cei din anturajul imediat. De fapt alţii s-ar putea să vă imite comportamentul. Dacă vă purtaţi în genul “mulţumesc, totul e-n regulă”, ce să facă ei? Dacă nu vă încumetaţi să spuneţi: “Eşti beat şi dezgustător, iar eu mă simt penibil”, cine o va face? Când daţi glas sentimentelor dv., este vital să nu vorbiţi pe un ton sâcâitor sau acuzator. Păstraţi-vă afirmaţiile simple şi la obiect.
Sâcâitul este la fel de dăunător – şi la fel de aprobator silenţios – ca tăcerea, pentru că îi dă dreptate alcoolicului în faţa dv. “Nu aş fi nevoit să beau, dacă nu m-ai bate atâta la cap!”, e răspunsul defensiv la care vă puteţi aştepta. Vedeţi cum se aruncă astfel lumina asupra dumneavoastră, luând-o de pe adevărata problemă?

Inducerea sentimentului de vină

Prima dată am învăţat să fim fetiţe şi băieţei cuminţi. După aceea am preluat stereotipiile soţiilor şi soţilor de treabă şi mai târziu a părinţilor cumsecade. Chiar că ne-am dat toată silinţa pentru a deveni oameni buni! Iar dacă cineva ne acuză că nu ne ridicăm la nivelul aşteptărilor noastre, devenim teribil de măcinaţi de vină, şi sărim să ne comportăm cum “ar trebui”. Oare nu ştie alcoolicul prea bine asta?

Deci veţi auzi din partea lui următoarele: “Dacă m-ai iubi cu adevărat, ai…”; “O mamă bună mi-ar da banii pentru…”; “Dacă e ceva ce nu pot suporta, e o soţie sâcâitoare, care…”; şi vechea concluzie: “E de mirare că beau?” Mesajul nimicitor în barajul acestor afirmaţii inducătoare de vină este: “Fă cum vreau eu. Lasă-mi băutul în pace.(Acesta este sfânt şi de neatins) Tu eşti adevărata problemă!”

Dar o vină bine întreţinută nici nu are nevoie de mesaje din partea lui, pentru a fi declanşată. Toate acele gânduri de “dacă numai…” vi se învârt în cap oricum. Ştiţi la ce ne referim: “Dacă aş fi un părinte, copil, gospodină, muncitoare etc. mai bună…” Sunteţi în stare de orice, numai să scăpaţi de acel sentiment groaznic de vină! Acum chiar sunteţi în încurcătură. Alcoolicul v-a “înhămat” vina pentru a-şi menţine şi proteja obiceiul, şi vă treziţi cu credinţa: “Poate fac ceva greşit. Dacă aş reuşi numai să-mi dau seama cum să fac bine, ar dispărea acel comportament nesuferit al alcoolicului!” Chiar credeţi asta? Acest singur gând îl poate ajuta pe alcoolic să stea beat!

Să zicem că soţul vine acasă făcut praf, iar casa e întoarsă pe dos. Săptămâna asta aţi fost la o întâlnire Al-Anon şi la un Program de consiliere pentru familie (miercurea), şi soţul dv. este ori pe cale să stârnească un scandal şi să plece vijelios la bar, ori să vă facă să vă simţiţi vinovată ca el să poată bea liniştit acasă.
Începe să înjure pentru mizeria din casă şi mai trânteşte câte ceva din mobilier pentru subliniere. “Nu pui mâna pe nimic în casa asta” strigă…Ce vină şi ruşine încep să vă frământe! Mintea deja vă  zboară prin casă, înşfăcând aspiratorul, ştergătorul de praf, buretele…ÎNSĂ VĂ PUTEŢI OPRI. Puteţi spune vinei să se oprească din bâzâit la punctul zero al adevărului.

“Da, ai dreptate, casa e o mizerie. Am fost la mai multe programe pentru alcoolism săptămâna asta. În momentul de faţă asta e prioritatea mea.” Şi zâmbiţi blând, ieşind din cameră.

Deci nu vă lăsaţi sentimentul de vină să vă ducă de nas. În loc de asta folosiţi-vă mintea. Ascultaţi experţii, membrii AA şi Al-Anon cu experienţă, care cunosc strâmbele şi ocolişurile modului de gândire alcoolic, şi drept urmare gândirea dumneavoastră va deveni mai limpede. Cea mai bună regulă de urmat ar fi: “Simte-te vinovată dacă trebuie, dar nu acţiona în consecinţă!”

Simţul datoriei

Ca şi vina, aceasta se poate întoarce împotriva dv. Probabil aveţi un simţ puternic al rolului dv. ca părinte, soţie, copil, prieten(ă), angajator sau angajat. Ştiţi ce importanţă au aceste roluri în viaţa dv. aşa că atunci când lucrurile deviază de la cursul lor normal, simţul datoriei trece la intensitatea maximă. Ceea ce ar fi bine, dacă ar participa şi mintea, dar ce se întâmplă de obicei, arată cam aşa:
Tata şi Mama: Alergaţi la tribunal pentru a plăti cauţiunea copilului (iarăşi!) sau continuaţi să plătiţi facultatea chiar dacă rezultatele nu depăşesc media de 7.

Soţia: Vă îmbrăcaţi cu maximă eleganţă pentru a merge cu soţul la o aniversare, cu toate că ştiţi că principalul eveniment al serii va fi beţia lui, şi că nu prea e nimic de sărbătorit.
Soţul: Respingeţi ideea programului de reabilitare pentru soţie, şi consilierea pentru dv., deoarece un “bărbat adevărat” îşi rezolvă treburile acasă în linişte.

Copilul adult: Plătiţi repede chiria mamei dv. alcoolice, lăsând-o astfel cu bani destui pentru a-şi cumpăra băutură – pe scurt, îi finanţaţi dependenţa.

Supervizorul: Nu faceţi raport negativ alcoolicului către şeful dv., pentru că e un angajat respectat de mulţi ani, şi nu vreţi să-l jigniţi sau să-i periclitaţi locul de muncă.
Amabilitatea şi compasiunea dv. sunt nelalocul lor. Toate aceste exemple sunt comportamente clasice de întreţinere deoarece în fiecare caz, alcoolicului i se transmite mesajul clar că nu trebuie să suporte consecinţele băutului său.

De fapt, nici nu sunt consecinţe! Ori de câte ori apar norii unui necaz, întreţinătorul intră în scenă – cu cele mai bune intenţii – pentru a aranja lucrurile. Nefiind nevoit să se confrunte cu realitatea dură, alcoolicul se poate lăsa pe spate, să se relaxeze…şi să bea mai departe.

Preluarea responsabilităţilor

În spatele acestui tip de întreţinere, forţa motivaţională este adesea simpla frustrare. Treburile nu sunt făcute. Alcoolicul este atât de iresponsabil încât nu poţi aştepta nimic de la el, sau aşa de bolnav că abia se mişcă. Şi începeţi să-l trataţi ca pe un copil neajutorat, lucru care devine rapid o profeţie adeverită! Iată câteva exemple:

Soţia: Preluaţi plata tuturor cheltuielilor casnice. Formidabil! Alcoolicul nu mai trebuie să facă faţă problemelor financiare create de băutul său, aşa că are timp mai mult pentru a bea liniştit.
Secretara: Observaţi întâlniri pierdute, daţi telefoane de scuze, şi reprogramaţi întâlnirile pentru ore mai matinale, înainte ca paharele de ţuică să-şi fi făcut efectul. Cu siguranţă asta va amâna ziua în care şeful dv. va fi confruntat cu slaba performanţă de la lucru; de asemenea va amâna orice fel de şansă pentru recuperare!
Părinţi: Îi daţi voie dependentului dv. şomer, de 24 de ani să stea acasă fără să contribuie la cheltuieli. (Dar unde să se ducă? – strigaţi plângând!) El nu are responsabilităţi. Este bolnav, se-nţelege, şi nu trebuie să depună nici cel mai mic efort pentru supravieţuire. I-aţi luat de pe umeri sarcina dureroasă a subzistenţei!
Soţul: Veniţi acasă de la serviciu şi vă găsiţi soţia în ultimul hal, leşinată pe canapea. Alergaţi în bucătărie să vă faceţi de mâncare dv. şi copiilor, şi spălaţi pe jos cât sunteţi acolo. Ea nu trebuie să facă nimic.
Prin toate aceste acţiuni, îi spuneţi alcoolicului: “Tu eşti incapabil să faci asta pentru tine pentru că eşti incompetent şi iresponsabil; eu trebuie s-o fac în locul tău.” Stima de sine scăzută a alcoolicului scade şi mai mult, sentiment negativ care face alcoolul mai necesar, mai atractiv. Iar lipsa responsabilităţii permite ca băutul să fie relativ plăcut şi fără dureri. (Nu uitaţi că alcoolicii nu îşi privesc în faţă dependenţa decât dacă doare şi încă tare!)

Explicaţii ulterioare

Oamenii normali văd comportamentul iraţional al alcoolicului, şi încearcă să găsească explicaţii. Neluând în seamă natura adicţiei, ei o explică în termenii lor raţionali. Alcoolicul bea pentru că:

•    are o imagine proastă despre sine

•    are un loc de muncă stresant

•    (zece ani mai târziu) moartea copilului

•    prieteni care îl duc la băut

•    şomaj sau probleme financiare

•    căsnicie distrusă

•    copilărie grea

Alcoolicii în recuperare cunosc asta mai bine. Mergeţi la o întâlnire deschisă cu vorbitori a Alcoolicilor Anonimi şi veţi auzi un adevăr simplu: ALCOOLICII BEAU PENTRU CĂ SUNT ALCOOLICI! O, sigur că da, băutul excesiv putea fi declanşat de tot felul de probleme, dar invers este mult mai des adevărat: prietenii care te duc la rele, căsnicia distrusă, proasta imagine despre sine şi problemele financiare sunt rezultate şi nu cauze ale băutului. (Toată lumea poate avea traume, dar numai alcoolicii se îmbată timp de ani de zile din cauza asta!). Băutul repetat, obsesiv şi impulsiv de astăzi provine din adicţia (dependenţa) de astăzi! Aşa cum spun membrii AA: “Nu există motive pentru băut, doar scuze.”

Vedeţi cum atenţia se îndreaptă spre alcoolic şi responsabilitatea lui? Departe de noi gândul să dezminţim conceptul de boală al alcoolismului, dar vrem să  ştiţi că unul din caracteristicile sale cele mai accentuate este comportamentul iresponsabil. Un alcoolic nu devine abstinent până nu vrea el, şi trebuie să-şi recunoască responsabilitatea în acest proces. Aceia care îl apără de consecinţe sunt în realitate întreţinătorii dependenţei, privându-l astfel de o şansă pentru recuperare.

Aşa că puteţi să vă opriţi din încercarea de a repara ireparabilul – trecutul oribil, prezentul stresant – prin simpatie nepotrivită, intervenţii psihiatrice sau alte metode. Atunci când alcoolicul vine acasă târziu cu scuza că s-a “oprit pentru câteva păhărele după o zi grea la birou”, puteţi înceta întreţinerea situaţiei lui prin replica blândă: ” Nu, ai băut pentru că eşti legat de alcool şi ai nevoie de ajutor ca să te opreşti.” Încercaţi. E un fulger de realitate.

Iar realitatea este cea care va ajuta alcoolicul să ajungă la tratament pentru a se lăsa de băut.

Oprirea întreţinerii: Trei gânduri

Primul gând:  Oare chiar ajută?Până acum v-am asigurat că pentru a opri întreţinerea, trebuie numai să regândiţi tot ce aţi învăţat vreodată. Ăsta e purul adevăr, aşa cum probabil aţi observat deja. Pentru a realiza această schimbare dificilă de viaţă şi atitudine, e bine să ne “oprim mintea”, adică să daţi acele mici semnale sau cuvinte din mintea dv. care vă ajută să faceţi o pauză. Orice cuvânt e bun care vă ajută să vă evaluaţi acţiunile: Hopa! Stop! Stai aşa! Gândeşte!

Înainte de a face orice, luaţi în considerare consecinţele atât pentru dv. cât şi pentru alcoolic. Nu vorbim numai de crize, ci şi de simple interacţiuni zilnice. Opriţi-vă pentru un moment – folosiţi un “semn stop” dacă vreţi – şi întrebaţi-vă: “Este acest lucru pe care vreau să-l fac, util cu adevărat?” Nu uitaţi că adevăratul ajutor este opusul întreţinerii!

Consultaţi-vă cu experţii. Oameni cu experienţă din Program (membrii AA şi Al-Anon) şi consilieri în alcoolism vă pot ajuta să vă daţi seama de diferenţa dintre întreţinere şi adevăratul comportament de sprijin. Până la urmă, noua abordare a alcoolicului va deveni a doua dv. natură, dar nu imediat. La început s-ar putea să vă simţiţi destul de mizerabil, ciudat şi vinovată că nu săriţi în ajutorul lui, aşa cum o făceaţi înainte. Acest lucru e normal şi de aşteptat. Continuaţi să vorbiţi cu experţii!

Al doilea gând: A cui este răspunderea? Este greu să laşi alcoolicul să simtă consecinţele băutului în totalitate. Cum am spus, asta contravine a tot ce-am învăţat timp de o viaţă. Deci “opriţi-vă mintea” din nou, şi întrebaţi-vă (şi răspundeţi cinstit): “Este responsabilitatea MEA sau A LUI?”

De exemplu, a fost prins beat la volan şi şi-a pierdut carnetul. Îl duceţi cu maşina la lucru sau îl lăsaţi să-şi rezolve singur transportul? Pentru a face acest exemplu mai greu (şi mai real): Dacă îl duceţi cu maşina, e un drum de o jumătate de oră, cu transportul public înseamnă o oră şi jumătate în ploaie, zăpadă, frig. Acum deja ştiţi bine ce credem noi.

Totuşi, prima dată când veţi spune NU alcoolicului, va fi foarte greu. Şi veţi descoperi destul de repede, că toţi ceilalţi “întreţinători” ai săi sunt împotriva dv.; dintr-o dată dumneavoastră sunteţi personajul negativ. Prietenii şi rudele vă vor considera rea la suflet. Daţi-le această broşură s-o citească (nu durează mult). Şi mai important, continuaţi să vă bazaţi pe sprijinul oamenilor din Program. Deocamdată sunteţi singură cu acest mod de abordare, şi veţi recădea deseori în vechiul comportament din cauza naturii inedite a noii metode.
Uneori singura metodă de a întrerupe comportamentul de întreţinere este cea a “curcanului rece”. Dacă aţi fost îndelung manipulată cu succes de către alcoolic, s-ar putea să fiţi nevoită să nu vorbiţi sau să nu vă întâlniţi cu el timp de o lună sau mai mult, pentru a nu fi ademenită din nou. Această perioadă va fi ca un sevraj – plină de sentimente de vinovăţie, nelinişte şi teamă – mai ales dacă decizia dv. de a termina întreţinerea este încă numai pe jumătate formată sau lipsită de convingere. Când alcoolicul va începe să exercite presiuni, veţi avea nevoie de tot suportul disponibil.

Şi va începe. Pentru o vreme, totul va fi mai tensionat şi mai neplăcut. De ce? Fiindcă experienţa îi spune că e numai o chestiune de timp sau de combinaţie potrivită să vă ia din nou peste picior!
Nu uitaţi că nu puteţi opri întreţinerea dintr-o dată. Asta ar însemna pretenţii prea mari faţă de dv. În primele luni totul va părea că merge mai rău, iar dv. vă veţi simţi mai vulnerabilă ca de obicei. Perseveraţi cu întâlnirile Al-Anon şi ascultaţi-i pe vorbitorii AA. Cu timpul, va deveni mai uşor şi mai natural.

Al treilea gând: Care sunt motivele mele? În cursul schimbării, aşteptaţi-vă la puţină confuzie în mintea dv. în legătură cu motivele proprii. (TOATE motivele sunt mixte – şi noi suntem atât de bune la raţionalizarea acţiunilor noastre!). Elogierea primită înainte pentru “grija” purtată alcoolicului – adică ajutorul ca să scape basma curată – vă va tenta s-o faceţi din nou. Acuzaţiile venite acum, pentru că nu-i mai protejaţi băutul, pot să doară teribil. Luând toate la un loc, pare foarte confortabil să te întorci la vechile moduri de întreţinere – “de dragul lui”. Dar adevăratul motiv poate fi nevoia de a te întoarce la vechea mizerie care cel puţin e cunoscută, sau la rolul de martir, sau pentru a aplana conflictul, sau pentru a te reîntoarce la rolul deja încercat, de “persoană bună”.

Programul de “dezvăţare a întreţinerii” poate deraia de asemenea dacă deveniţi prea ataşată de rolul singurului adult funcţional din casă. De obicei, întreaga familie îşi schimbă rolul în jurul alcoolicului – care desigur nu se mai comportă ca un adult – şi oamenii se adaptează bine  la aceste roluri. Nu le place ca ele să fie sfidate. Asta înseamnă că abstinenţa iminentă poate fi o adevărată ameninţare – forţa necunoscută care îi va obliga pe toţi să-şi schimbe din nou poziţiile.

În cazul în care continuaţi să recădeţi în tendinţa de a prelua atribuţiile alcoolicului sau de a-l controla, probabil că vă simţiţi ameninţată de ideea că şi-ar putea relua rolul de adult. Este de asemenea foarte tentant să vă ţineţi de mânia justificată – dar trebuie s-o puneţi la o parte dacă doriţi să deveniţi raţională cu boala aceasta!

Se poate ca pe măsură ce vă îndepărtaţi de întreţinere, să observaţi că se strecoară o anume satisfacţie în sufletul dv. în timp ce priviţi alcoolicul foindu-se. Acest lucru e de înţeles în anumite limite. Dacă începeţi însă o demonstraţie de forţă (profitând de vulnerabilitatea lui), există pericolul să pierdeţi din vedere scopul original: crearea unui climat unde abstinenţa devine posibilă.
Reveniţi iarăşi la experţi când motivele nu vă mai sunt clare. Zâmbetele lor de recunoaştere vor fi de ajutor în timp ce vă luptaţi să înţelegeţi ce anume vă stimulează acţiunile. Veţi şti instinctiv că şi ei au trecut prin asta – ei nu râd de ci cu tine. “Dă-i drumul”, vă vor spune probabil; “Lasă-l să-l doară”. Şi se poate ca acesta să fie cel mai bun sfat pe care-l veţi primi vreodată.
E adevărat că alcoolicul nu poate accepta ajutor până nu ajunge “la fundul sacului”. Iar odată ce v-aţi tras perna pufoasă a sprijinului de sub capul lui, căderea următoare o va observa. Acesta este pasul dureros pe care DUMNEAVOASTRĂ trebuie să-l faceţi pentru a-l aduce pe calea abstinenţei. Dacă se va bucura sau nu de acea nouă viaţă, va depinde de el.

SIMPTOMELE ALCOOLISMULUI
Are cel în cauză:

1.    o schimbare de personalitate când bea?

2.    pierderi de memorie?

3.    probleme acasă, la locul de muncă, în societate din cauza comportamentului de băutor?

4.    obiceiul de a ascunde sau de a-şi proteja băutul?

5.    obiceiul să bea mai mult înainte de a se intoxica?

6.    obiceiul de a bea mai puţin înainte de a se intoxica?
S-a întâmplat ca cel în cauză să:

7.    facă greşeli sau să aibă accidente (fizice sau de maşină) din cauza băutului?

8.    piardă din timpul sarcinilor sau a responsabilităţilor?

9.    devină furios şi defensiv în legătură cu băutul său?

10.    aducă băutură pe ascuns şi să bea pe furiş?

11.    ascundă sticle sau cutii cu băutură?

Sau se poate că:

12.    băutul vă deranjează pe DUMNEAVOASTRĂ?

Rugăciunea pentru Seninătate

Doamne, dă-mi Seninătatea,
Să Accept ceea ce nu pot schimba,
Curajul să schimb ceea ce pot,
Şi Înţelepciunea să le deosebesc.
Fie Voia Ta Şi nu a mea.

Pentru sprijin în a pune în aplicare cele de mai sus, puteţi participa la:

Grupul Familial Al-Anon ‚Speranţa’,
Vineri  orele 18-19,
la Policlinica Sf. Pantelimon,
str. Ion Meşter, nr. 10, tel: 421-038 / 45-66-40

    Cum poate să ajute Al-Anon-ul… şi o face.
Această broşură sugerează Al-Anon-ul ca o metodă de a face faţă situaţiilor create de alcoolism. Scopul unic este de a ne ajuta să ne schimbăm gândirea în legătură cu alcoolismul, să ne facem un nou punct de vedere despre noi înşine, o nouă atitudine care ne poate aduce schimbări miraculoase în viaţa noastră. Ceea  ce veţi citi în continuare, dacă vreţi într-adevăr acest ajutor, vă va prezenta problema familială a alcoolismului într-o nouă perspectivă şi aruncă o nouă lumină asupra locurilor întunecate şi înşelătoare.

    Alcoolismul – un Carusel al negării.
Alcoolismul este o piesă în trei acte, în care există cel puţin patru personaje, cel care bea şi familia lui; prietenii, colegii de muncă şi chiar consilierii pot să aibă un rol în a face ca acest Carusel să se învârtească. Alcoolismul rareori apare la o persoană separat de alţii; de obicei se continuă în izolare faţă de alţii.
O persoană bea prea mult şi se îmbată iar alţii reacţionează la consum şi la consecinţele acestuia. Băutorul răspunde la reacţie şi bea din nou. Aceasta determină un Carusel al învinovăţirii şi negării, o spirală descendentă ce caracterizează alcoolismul. Astfel, pentru a înţelege alcoolismul, nu trebuie să ne uităm doar la alcoolic singur, ci să vedem boala ca şi cum am fi spectatori la o piesă şi observând cu grijă rolurile actorilor din dramă.
Pe măsură ce piesa începe, îl vedem pe alcoolic ca şi star al Primului Act. El joacă; alţii reacţionează la ceea ce face el. Un bărbat de vârstă mijlocie (între 30 şi 55), este de obicei inteligent, capabil şi de cele mai multe ori cu succes în ceea ce face; dar scopul lui poate să fie mult mai departe de abilităţile sale. Vedem că este sensibil, singuratic şi tensionat. Este de asemenea imatur într-un fel, ceea ce produce o reală dependenţă. Cu toate astea, el poate să acţioneze într-un mod independent, pentru a nega acest fapt. El de asemenea neagă faptul că este responsabil pentru rezultatele comportamentului său. De la această dependenţă şi negare rezultă natura jocului său – Un Carusel Al Negãrii. Pentru ca el sã poatã juca în acest fel, alţii trebuie sã facã posibil acest lucru. De aceea trebuie sã observãm cu atenţie ceea ce face fiecare actor în piesã. Alcoolicul a învãţat cã dacã el consumã alcool se simte mai bine. Pentru el asta este o binecuvântare, nu un blestem, este medicamentul lui, nu otrava lui. Pentru câteva ore îi înlãturã toate problemele; îi dã la o parte temerile, îi reduce tensiunea, îi eliminã sentimentul de singurãtate şi îi rezolvã toate problemele sale.

Actul Unu
Piesa se deschide cu alcoolicul care spune cã nimeni nu poate sã îi spunã ce sã facã; el le spune lor. Acest lucru face pentru familie foarte dificil sã discute despre bãut şi rezultatul acestuia. Chiar şi atunci când consumul îi cauzeazã probleme serioase evidente, el pur şi simplu nu le va discuta. A vorbi este ca şi o stradã cu sens unic. Nimeni nu pare sã asculte ceea ce spun alţii. De ambele părţi, oamenii spun un lucru şi fac altul. De aceea e nevoie sã vezi piesa ca sã înţelegi alcoolismul. Ca sã îl observi pe alcoolic singur, sã citeşti o descriere ştiinţifică despre boalã, sau sã asculţi poveştile familiei, este doar o parte micã a dramei. Cuvântul cheie în alcoolism este “Negarea”, iar şi iar oamenii spun cã vor face ceea ce nu vor sã facã  sau sã nege ceea ce au fãcut. Dacã am putea sã ne uitãm la TV şi sã oprim sunetul, am înţelege mult mai bine ceea ce se întâmplã cu adevãrat.
Timpuriu, în primul act, alcoolicul trebuie sã bea, aşa cã va şi bea. Bea foarte repede, nu încet şi uşurel. Poate sã bea pe faţã; dar de cele mai multe ori va ascunde cantitatea de băutură luatã, fie cã va bea în afara scenei sau în prezenţa actorilor din piesã. Aceasta este prima parte a negãrii: ascunderea cantitãţii bãute. Dar asta ne dovedeşte cã el ştie cã bea prea mult. El bea mai mult decât alţii, mult mai des decât alţii, şi acest lucru înseamnă mult mai mult pentru el decât pentru alţii.
A bea prea mult, prea des, nu este o chestiune de alegere. Este primul semn al alcoolismului. Repetarea negãrii, prin ascunderea sticlei şi bãutul singur, ne scoate la iveală cât de important este alcoolul în a-l ajuta pe alcoolic sã se simtã mai bine. Dupã una sau douã pahare el nu se mai poate opri.
Dupã mai multe pahare vedem o schimbare profunda în alcoolic. El evidenţiazã un simţ al succesului, bunãstare şi auto suficienţã. El este deasupra lumii, şi poate sã joace ca şi cum ar fi un mic zeu. Acum el are dreptate şi toţi ceilalţi greşesc. Aceasta se întâmplã cu probabilitate dacã cineva are obiecţii legate de consumul sãu.
Nu se întâmplã ca alcoolicii sã joace într-un singur fel când sunt bãuţi;  nu sunt raţionali sau sensibili; ei nu sunt responsabili. Ei sunt capabili sã ignore regulile de conduitã socialã, uneori chiar pânã la un mod criminal, din care a conduce sub influenţa consumul de alcool este un  exemplu clar. Dacã o persoanã treazã ar acţiona în acest fel, am considera-o nebunã.
Dacã consumul continuã destul de mult, alcoolicul creează o crizã, ajunge în încurcãturã, sfârşeşte mizerabil. Asta poate sã se întâmple în mai multe feluri, dar tiparul este de fiecare datã acelaşi: este un dependent care se comportã ca şi un independent, iar bãutul îl ajutã sã se convingã cã este adevãrat. Cu toate acestea, rezultatele consumului sãu îl fac şi mai dependent de ceilalţi. Când aceste crize create de el îl lovesc, el aşteaptã ca ceva sã se întâmple, ignorã acest lucru, se îndepãrteazã de el, sau strigã dupã cineva sã îl scoatã din asta. Alcoolul care la început îi dã un simţ al succesului şi independenţei, l-a dezbrãcat de mascã şi îl dezvãluie ca un copil dependent şi neajutorat.

Actul Doi
În Actul Doi alcoolicul nu face nimic decât sã aştepte ca alţii sã facã pentru el. Alţi trei actori din piesã îşi vor juca rolurile şi alcoolicul va beneficia din ceea ce fac. El face fie nimic, fie puţin; totul este fãcut pentru el în al doilea act.

    Întreţinătorul
Prima persoanã care apare este cea pe care o numim :întreţinãtorul”, un “ajutor” D-l Curat, care poate fi mânat de propria anxietate şi vinã, sã îşi salveze prietenul lui, alcoolicul din situaţii neplăcute. El/ea vrea sã îl salveze pe alcoolic de crizele imediate şi sã îi uşureze tensiunea insuportabilã, creatã de situaţie. În realitate, această persoană poate sã îşi satisfacã o nevoie proprie, şi nu pe cea a alcoolicului, cu toate cã el/ea nu îşi dã seama de acest lucru. Întreţinãtorul poate sã fie un bãrbat din afara familiei, poate o rudenie; ocazional o femeie joacã acest rol.
Este de asemenea jucat de cei din “profesiile de ajutor”- clerici, doctori, avocaţi, asistenţi sociali. E posibil sã aibã puţine instrucţiuni ştiinţifice, sau deloc despre alcool şi alcoolism, care sunt esenţiale în consilierea specializatã. Cu lipsa acestor cunoştinţe, ei vor face faţã situaţiei în acelaşi fel ca şi un întreţinãtor non-profesionist. Aceasta îi neagã alcoolicului procesul de învăţare, prin corectarea propriilor greşeli, şi îl condiţioneazã sã creadã cã va fi întotdeauna un  protector care îi va veni în ajutor, chiar dacã întreţinătorii îşi vor promite cã nu îl vor mai salva niciodatã. Întotdeauna au fãcut-o şi alcoolicii vor crede cã o vor face întotdeauna. Aceste operaţii pot sã fie la fel de compulsive ca şi bãutul.

    Victima
Urmãtorul personaj care apare în scenã poate sã fie numitã victima. Acesta poate sã fie şeful, patronul, superiorul sau supervizorul, ofiţerul care comandã în viaţa militarã, un partener de afaceri, un coleg de muncă. Victima este persoana responsabilă pentru ca munca sã fie fãcutã, dacã alcoolicul este absent datoritã bãutului, sau este pe jumãtate la serviciu datoritã mahmurelii. Statisticile din industrie aratã cã pe când bãutura începe sã îi facă probleme la muncã unui angajat, acesta are o vechime la aceeaşi companie pentru 10 sau 15 ani, iar şeful i-a devenit un adevãrat prieten. Protejarea omului este un rãspuns perfect normal; existând întotdeauna speranţa cã va fi pentru ultima datã. Alcoolicul va deveni complet dependent asupra protecţiei repetate şi acoperirii din partea Victimei; altfel nu ar continua sã bea în acest mod. Va fi nevoit sã renunţe fie la bãut fie la slujbã. Este Victima care îl întreţine pe alcoolic sã continue în bãutul iresponsabil fãrã pierderea slujbei.

    Provocatorul
Al treilea personaj este persoana cheie din piesă, partenerul sau părintele alcoolicului, persoana cu care trăieşte alcoolicul. Este de obicei soţia sau mama. Ea este un veteran în rolul său, şi l-a jucat de mult mai mult timp decât ceilalţi din piesă. Ea este Provocatorul. Ea este rănită şi supărată de episoadele repetate de băut; dar menţine familia unită în ciuda problemelor cauzate de băutură. În schimb aruncă în căsnicie acreală, resentimente, frică şi durere şi devine de asemenea sursa provocărilor. Ea controlează, încearcă să forţeze schimbările pe care le vrea; se sacrifică, potriveşte, nu renunţă niciodată, dar nu uită niciodată. Atitudinea alcoolicului este că eşecul lui trebuie să fie acceptabil, dar ea niciodată nu trebuie să îl dezamăgească! El acţionează independent şi insistă că va face aşa cum vrea el, şi aşteaptă ca ea să facă sau să nu facă, exact ceea ce îi spune el. Ea trebuie să fie acasă atunci când ajunge el, dacă ajunge…Acest personaj poate fi numit şi Aplanatorul; ea aplanează tot timpul crizele şi problemele cauzate de băut. Alcoolicul o învinovăţeşte pentru tot ceea ce nu merge bine acasă şi în căsnicie; face orice e posibil ca şi căsnicia să meargă pentru a-i dovedi că nu are dreptate. Ea este soţia şi femeia de pe lângă casă iar în cazul unei dependenţe se simte obligată să câştige şi ea pâinea. Trăind cu un bărbat care are boala alcoolismului, ea încearcă să fie asistenta medicală, doctorul şi consilierul. Ea nu poate să joace acest rol fără să îşi rănească soţul sau pe ea însăşi. Este atât de supărată că nu poate să vorbească cu soţul ei fără să nu mai adauge mai multă vină, acreală, resentimente sau ostilitate situaţiei, care de multe ori este de nesuportat.
Cu toate acestea obiceiurile societăţii noastre o pune pe soţie să joace acest rol. Dacă nu o face, va fi împotriva imaginii familiei şi societăţii despre rolul unei soţii. Indiferent de ceea ce face alcoolicul, el va “ajunge” acasă; acesta este locul unde toată lumea merge atunci când nu mai are unde să meargă.
Actul Doi este jucat în plinătatea lui: alcoolicul în condiţia lui neajutorată este salvat, înapoi la slujbă, şi refăcut ca un membru al familiei.
Aceasta îl îmbracă într-o haină de adult responsabil. Aşa cum totul era făcut pentru el şi nu de către el, dependenţa lui a crescut, şi a rămas ca un copil într-o haină de adult. Rezultatele, efectele şi problemele cauzate de băut au fost înlăturate de alţii. Au curăţat întreaga mizerie făcută de alcoolic. Rezultatele dureroase ale consumului de alcool au fost suportate de alte persoane în afară de alcoolic. Asta îi va permite să continue consumul, ca metodă de aş rezolva problemele. În Actul Unu alcoolicul şi-a încălcat orice promisiune şi durerea, îmbătându-se; în Actul Doi rezultatele dureroase şi tulburătoare ale consumului au fost înlăturate de alţi oameni. Aceasta îl convinge pe alcoolic că el poate să continue să se poarte în acest mod iresponsabil.

Actul Trei
Actul Trei începe în aceeaşi manieră ca şi Actul Unu, dar ceva s-a adăugat la primul şi al doilea act. Nevoia lui de aşi nega dependenţa este acum mai mare şi trebuie exprimată aproape odată, şi chiar mai empatic. Alcoolicul neagă că are o problemă cu băutul, neagă că este un alcoolic, neagă că alcoolul îi cauzează probleme. Refuză să recunoască faptul că cineva l-ar fi ajutat – mai multă negare. Neagă faptul că îşi pot pierde slujba, insistând că este cel mai bun şi cel mai talentat la muncă. Deasupra tuturor, neagă că a cauzat familiei probleme. De fapt, învinovăţeşte familia, în special soţia, pentru toate problemele. Poate chiar să insiste că soţia lui este nebună, că trebuie să meargă la un psihiatru. Pe măsură ce boala şi conflictul se înrăutăţeşte, de multe ori soţul îşi acuză soţia că îl înşeală, că are aventuri cu alţi bărbaţi, cu toate că nu are motive pentru aceste acuze.
Unii alcoolici ajung la această negare printr-o incredibilă tăcere, refuzând să discute orice legat de băut. Memoria este prea dureroasă. Alţii permit familiei să discute ceea ce au făcut greşit şi în ce au eşuat să facă, fie băuţi fie trezi. Soţia nu uită niciodată ceea ce a făcut soţul. E posibil ca soţul să nu îşi amintească ceea ce a făcut în timp ce era băut, dar nu va uita niciodată ce îi spune soţia că a făcut sau nu a reuşit să facă.
Problema reală este că alcoolicul este pe atât de conştient de adevăr pe cât de puternic neagă. Este conştient de starea de beţie. Este conştient de eşecul său. Vina şi remuşcările au devenit insuportabile; nu mai poate tolera  criticile  sau sfaturile de la alţii. Cu toate acestea, memoria completei neajutorări şi eşecul de la sfârşitul primului act sunt mai mult decât jenante; însă departe de a fi dureros pentru o persoană care gândeşte şi acţionează ca şi cum ar fi un mic zeu în lumea sa.
Cu timpul familia se acomodează la stilul de trai împreună. Alcoolicul poate să nege că va mai bea vreodată  şi ceilalţi din joc, vor jura că nu îl vor mai ajuta vreodată. Întreţinătorul va jura că nu îi va mai veni în salvarea lui vreodată. Victima nu va mai permite încă un eşec la locul de muncă datorită băutului. Provocatorul, fie mama sau soţia, îi va spune că nu vor mai putea trăi împreună în aceste condiţii.
Ceea ce se spune este complet diferit de ceea ce fiecare a făcut sau va face de acum înainte. Întreţinătorul, Victima şi Provocatorul au mai spus astea dar nu au dus la îndeplinire. Rezultatul este că sentimentele de vinovăţie şi de eşec ale alcoolicul au crescut, asigurarea lui Dumnezeiască că poate să facă întotdeauna ceea ce doreşte, este pusă la încercare – şi toate astea se adaugă la tensiunea şi singurătatea lui. Dacă o astfel de durere mentală devine de nesuportat, în special de atitudinile şi acţiunile schimbate ale celorlalţi membri ai castei, va exista o singură cale sigură pentru el de a îndepărta durerea, de a-şi depăşi vinovăţia şi sentimentul eşecului, şi câştigarea unui simţ al valorii proprii. Indiferent dacă Actul Doi este jucat precum este descris, este inevitabil ca în Actul Trei alcoolicul să bea din nou. Aceasta este o singură cale sigură de a se elibera de durere, de a rezolva problemele şi de a ajunge la sentimentul că este în regulă. Memoria confortului imediat şi beneficiile băutului vor şterge imediat cunoştinţele despre ceea ce se va întâmpla dacă va bea. De asemenea în mintea lui mai există speranţa că de data asta poate să controleze şi să obţină beneficiile de altă dată ale băutului. Deci, ceea ce i se pare absolut necesar alcoolicului, se întâmplă – începe să bea din nou.
Când ia paharul, scena nu se termină. Cortina se închide la finalul Actului Unu şi Doi, dar în Actul Trei piesa se întoarce dintr-o dată la Actul Unu fără ca să se lase cortina. Este ca şi cum ai vedea un film care merge încontinuu fără să se mai oprească. Dacă cei din public, rămân pe scaun destul, şi se joacă primele doua acte, cele trei acte se vor juca din nou şi din nou; iar la finalul Actului Trei alcoolicul va bea din nou. Pe măsură ce anii trec actorii îmbătrânesc, dar vor fi foarte puţine schimbări în cuvintele sau acţiunile piesei.
Dacă cele două acte sunt jucate aşa cum sunt descrise, Actul Trei se va juca şi el în acelaşi mod. Dacă Actul Unu nu s-ar juca, nu am mai avea loc începutul piesei despre alcoolism şi drama din jurul acestuia. Asta face ca Actul Doi să fie singurul în care drama tragică a alcoolismului să fie schimbată, singurul act în care recuperarea poate fi iniţiată, prin deciziile şi acţiunile altora decât a alcoolicului. În Actul Doi alcoolicul acceptă orice este făcut pentru el de către alţii, care joacă în acest fel, fie la alegere, fie pentru că nu rezistă să nu îl ajute pe acesta. Cu toate acestea, acest act este singurul în care există un potenţial real de a sparge spirala descendentă a alcoolismului şi Caruselul Negării. Ia să vedem ce se întâmplă atunci când cei apropiaţi alcoolicului sunt hotărâţi să schimbe ceva în această situaţie!

Recuperarea începe în Actul Doi
O recuperare planificată începe cu persoana în cauză în Actul al doilea. Ei trebuie să înveţe cum oamenii sunt afectaţi unii de alţii în această boală, apoi să înveţe partea cea mai dificilă, aceea de a acţiona într-un mod cu totul diferit.
Noile roluri pot fi învăţate doar apelând la cei care înţeleg piesa şi practică cunoştinţele. Dacă Actul Doi este rescris şi rejucat, există orice motiv să credem că alcoolicul se va recupera. El este blocat în boala lui; alţii au cheia de la lacăt. Nu putem să îi cerem să renunţe la băut ca la o cale de a-şi rezolva problemele, dar dacă îi deschidem uşa el va putea să iasă afară.
Dacă alcoolicul este salvat de la orice criză, dacă şeful îşi permite să fie o Victimă din nou şi din nou, dacă soţia acţionează tot timpul ca un Provocator, nu există nici o şansă ca un alcoolic din zece să se recupereze. El este virtual neajutorat; el singur nu poate rupe lacătul. El poate să se recupereze dacă ceilalţi din piesă învaţă cum să taie dependenţa alcoolicului de ei, refuzând să se lase păcăliţi. Alcoolicul nu poate menţine Caruselul Negării, numai dacă ceilalţi sunt în şa alături de el şi îl ajută să meargă mai departe. Actorii actului doi îl tot întreabă pe alcoolic de ce nu încetează băutul, dar ei fiind cei care, prin ceea ce fac sau nu fac, îl ajută pe alcoolic să îşi rezolve aceste probleme prin băut. Nu este adevărat faptul că un alcoolic nu poate fi ajutat decât atunci când el vrea ajutor. Este adevărat că alcoolicul nu va înceta consumul atâta timp cât cei de lângă el îi vor înlătura toate consecinţele dureroase. Cei din actul al doilea vor găsi ca fiind foarte greu să se schimbe. Este mult mai uşor şi mai puţin dureros să spună că alcoolicul nu poate fi ajutat, decât să treacă prin agonia de a învăţa un nou rol.
Întreţinătorii şi Victimele, trebuie de asemenea să caute informaţii, să fie perspicace şi înţelegători, dacă vor să îşi schimbe rolurile. Soţia sau mama trebuie să participe la un program de consiliere şi terapie, dacă vrea să facă o schimbare în viaţa ei.
Înţelegând rolurile pe care le joacă actorii din dramă trebuie să ţinem minte că aceştia nu le-au învăţat peste noapte. Ei joacă rolul care cred că se aşteaptă de la ei; au fost învăţaţi să joace în acest fel. Ei cred că îl ajută pe alcoolic şi nu ştiu că perpetuează boala, fiindu-i imposibil în acest fel alcoolicului să se recupereze.

Întreţinătorii
Sunt acele persoane care cred că nu trebuie să îl lase pe alcoolic să sufere consecinţele băutului, când pot să prevină acest lucru atât de simplu, salvând operaţiunea. Pentru ei este ca şi cum ar salva un om de la înec; pur şi simplu trebuie făcut. Dar această misiune de salvare îi transmite alcoolicului mesajul că salvatorul îi spune: “Nu poţi reuşi fără ajutorul meu”. Întreţinătorul arată o lipsă de încredere în capacitatea alcoolicului de a se îngriji pe el, care este o formă de condamnare şi judecare.
Rolul Întreţinătorului profesionist – cleric, doctor, avocat sau asistent social – poate fi distrugător, dacă condiţionează familia să reducă criza, în loc să o folosească pentru a iniţia un program de recuperare. Familia ştie de 5 sau 10 ani că băutul cauzează probleme serioase, dar nu sunt capabili să arate acest lucru celor din afara familiei. Atunci când familia se adresează profesioniştilor care nu sunt specializaţi în tratarea alcoolismului, înainte ca un comportament antisocial să fie evident, ei pot să susţină că nu este vorba de alcoolism şi că nu se poate face nimic până alcoolicul nu vrea ajutor.
Când alcoolismul ajunge la punctul în care iese în afara familiei şi alcoolicul apelează la astfel de profesionişti, asigurându-şi o reducere a crizei, căutând şi folosind aceste persoane ca Întreţinători, aceasta din nou menţine în funcţiune Caruselul Negării. Familia căreia i s-a spus iniţial că nu există semne de alcoolism, este învăţată să facă faţă înlăturând simptomele, în loc să facă faţă realist bolii. Acea persoană care a eşuat în a identifica alcoolismul în stadiile sale iniţiale, poate acum să trateze simptome mult mai avansate, ajutându-l pe alcoolic să meargă mai departe în Caruselul Negării. Asta întăreşte convingerea familiei că nimic nu se mai poate face pentru alcoolism. Chiar şi atunci când membrii familiei încearcă să aibă grijă de ei sau de alcoolic, rolul profesionistului fiind acela de Întreţinător,  acesta nu îi ghidează pe alcoolic şi familie într-un program de recuperare pe termen lung. Întreţinătorul fiind primul personaj din scenă, el influenţează actul al doilea pentru că stabileşte direcţia şi mişcările din această parte a piesei. Astfel profesionistul neinformat, îi ajută pe toţi să se urce înapoi pe Caruselul Negării.
Victima nu se urcă pe Carusel până când băutul nu a început să interfereze cu munca alcoolicului, de obicei după ce are acel loc de muncă de câţiva ani şi există o relaţie apropiată între patron şi alcoolic. Superiorul îşi protejează prietenul alcoolic, ştiind că soţia şi copiii vor suferi dacă omul este dat afară. Se întâmplă mai ales dacă compania nu are un program de recuperare pentru alcoolici. Colegii de muncă îl protejează pe alcoolic, pentru că acest om este prietenul lor. Interesul personal şi prietenia fac Victima să acorde acel ajutor care îi creşte dependenţa şi nevoia de negare.
Soţia este prima persoană care se alătură alcoolicului în Caruselul Negări. Dacă acceptă nedreptăţile, suferă deprivări, suferă repetate jigniri, acceptă promisiuni călcate, este păcălită şi nehotărâtă în fiecare efort de a face faţă băutului şi este pusă la pământ de exprimarea constantă a ostilităţii îndreptată spre ea,  reacţia ei este de ostilitate, acreală, anxietate şi mânie. Jucând rolul în acest fel o îmbolnăveşte pe soţie. Ea nu este o femeie bolnavă care l-a făcut pe soţul ei alcoolic, dar este o femeie care devine o parte a bolii, trăind în ea. Ea este pusă într-un rol care o determină să devină Provocatorul. Este prinsă între boala agravantă a alcoolismului şi un zid de ignoranţă, ruşine, jignire puse asupra ei de către societate. Aceasta o zdrobeşte; are nevoie de informaţii şi consiliere, nu pentru că ar fi cauzat boala soţului ei, ci  pentru că este distrusă de către aceasta. În schimb alcoolicul este rănit,  reducându-i şansele de recuperare.

Soţia este Singură
Un alt motiv pentru care soţia are nevoie de ajutor în recuperare, este că, schimbându-şi rolul şi începând să acţioneze într-un nou mod, va descoperi că este singură. Alţii – prietenii, relaţiile, asociaţii de afaceri – o vor trata ca un actor care îşi părăseşte piesa când nu are cine să o înlocuiască. Este foarte adevărat mai ales dacă soţia îşi părăseşte bărbatul, fie la alegere, fie de necesitate.
Unele soţii îşi pot schimba rolurile discutând cu un consilier care are cunoştinţe de bază despre alcoolism, sau participând la şedinţe de grup la clinica locală de psihiatrie sau la un program de tratament. Altele îşi găsesc confortul şi siguranţa participând la întâlnirile grupului Al-Anon. A avea prieteni care îi înţeleg noul ei rol, pentru că şi ei au trecut prin suferinţe şi agonii asemănătoare, sunt foarte importanţi pentru soţie în acest moment. Rudele şi prietenii îi pot spune cât greşeşte încercând să joace un nou rol; are nevoie de oameni care să o înţeleagă şi să îi ofere suport moral, în căutarea de răspunsuri la problema alcoolismului.
Greşeala crucială făcută de femei care caută ajutor pentru alcoolismul soţilor, este că vor să li se spună ce trebuie să facă să înceteze băutul, fără să înţeleagă că este necesar de timp lung pentru învăţarea unui nou rol în căsnicia alcoolică. Perioade lungi de conferinţe sau întâlniri de grupuri sunt necesare de multe ori, înainte ca o soţie să înceapă să-şi schimbe sentimentele şi să înveţe să joace altfel, într-un mod constructiv. Dacă alţii din piesă nu învaţă noi roluri, soţia va trebuie să vină la grup cam doi trei ani înainte ca sentimentele şi emoţiile să îi permită o schimbare de rol.
Soţia trebuie să caute ajutor pentru ea, de a se recupera din propriile temeri, anxietăţi, resentimente şi alte forţe distructive din căsnicia alcoolică. Pe măsură ce este capabilă să se schimbe, asta poate schimba tiparul consumului de alcool al soţului, şi în multe cazuri aceste schimbări duc spre recuperarea alcoolicului. Puţini soţi pot accepta o schimbare drastică la sotiile lor, fără să facă schimbări în propria viaţă, dar aceste schimbări nu pot avea o garanţie. Multe soţii caută ajutor şi apoi părăsesc programul când problemele din căsnicia alcoolică nu se rezolvă într-un timp scurt.
Pentru a evita un rău făcut copiilor, soţia trebuie să caute ajutor în afara cercului de prieteni şi a familiei. Când joacă rolul de Provocator, copiii sunt puşi între un tatã bolnav şi o mamă bolnavă. Soţia care caută şi găseşte ajutor suficient de repede poate preveni mult din răul care este trecut către copii de către reacţia ei faţă de soţ. Dacă caută şi găseşte ajutor, va proteja copiii în multe feluri, şi poate deschide uşa soţului pentru recuperare. Rata de recuperare creşte semnificativ când soţia caută ajutor pentru ea şi continuă să folosească acest ajutor.

Chestiunea morală
Chestiunea morală este de asemenea foarte importantă. Nimeni nu are dreptul să joace rolul lui Dumnezeu şi să-i ceară alcoolicului să înceteze băutul. Inversul este de asemenea valabil. Alcoolicul poate continua să joace ca un mic zeu, spunând tuturor ce să facă, în timp ce face ce vrea, dacă o castă întreagă continuă să-i joace rolul. Soţia are tot dreptul moral şi responsabilitatea să refuze să acţioneze ca şi cum soţul ei ar fi un zeu, şi trebuie să i se supună dorinţei şi ordinelor acestuia. Ca regulă ea nu are voie să îi spună nimic soţului pentru că acesta nu va asculta. Singurul ei mod efectiv de a-i spune ce vrea, este de a se elibera de încercarea lui de control şi de a-i dicta ce trebuie să facă. Această independenţă poate fi exersată în linişte; nu trebuie exprimată în cuvinte. Aşa cum mesajul către soţie este ceea ce face alcoolicul şi nu ce spune, ea va trebuie să înveţe să-şi trimită mesajul acţionând într-un nou mod.
Două lucruri pot să intervină în succesul unui program pe termen lung. În primul rând, atitudinea soţului faţă de noul rol, poate să varieze de la dezaprobare la ameninţări directe sau violenţă. În al doilea rând, responsabilităţile casnice, în special dacă sunt copii mici, îi face dificil soţiei să se rupă şi să meargă la întâlniri, consiliere sau terapie în timpul zilei. Seara, foarte puţini soţi alcoolici au grijă de copii sau plătesc baby-sitter-i, în timp ce soţia merge la Al-Anon. Nici nu ar trebui să li se acorde încredere legată de această responsabilitate atunci când sunt băuţi.
La un cuplu căsătorit de vârstă medie, în timpul fazei pre-alcoolice a bolii, soţia este prima persoană care i se alătură în Carusel. Mulţi ani mai târziu, Întreţinătorul şi Victima îşi încep rolurile. Dacă recuperarea din alcoolism este iniţiată înainte ca boala să se acutizeze, atunci soţia este cea care trebuie să iniţieze programul de recuperare. Cele mai multe persoane din ziua de astăzi, de multe ori chiar profesionişti, nu sunt dispuşi să  accepte alcoolismul ca pe o boală, înainte ca acesta să ajungă la stadiile adictive de alcoolism cronic. Astfel, soţia se va găsi într-o situaţie de pionierat în căutarea de ajutor. Dacă preotul condamnă beţia, îi va fi ruşine să meargă la el. Dacă doctorul eşuează în recunoaşterea existenţei alcoolismului în fazele timpurii, ajutorul medical şi consilierea îi sunt retezate din start. Dacă condiţiile devin de nesuportat şi ea consultă un avocat, îi va vorbi în termeni de separare sau divorţ ca singurul serviciu pe care i-l poate oferi. Aceasta îi creşte sentimentul de eşec ca soţie sau o îngrozeşte gândul la anxietatea şi durerea pe care ar avea-o dacă ar face această acţiune. Astfel, cele mai multe dintre soţii rămân în Caruselul Negării sau se întorc repede după ce au încercat să îl oprească sau să iasă din el.
Până când nu vor fi schimbări drastice în atitudinile sociale şi culturale faţă de consumul de alcool şi alcoolism, membrii familiei care vor să iniţieze un program de recuperare din alcoolism trebuie să înţeleagă că acesta poate fi un proces lung şi dificil. Cu toate astea, dacă soţia sau un alt membru din familie vrea să intre într-un program săptămânal de educaţie, terapie, Al-Anon sau consiliere şi lucrează programul timp de o perioadă de şase luni, schimbările, de obicei, apar  nu numai în viaţa ei, ci, de multe ori, şi în viaţa şi acţiunile alcoolicului. O soţie poate să facă o astfel de schimbare numai dacă crede că este o alegere bună şi morală. Astfel, trebuie să înţeleagă latura alcoolismului. Trebuie, de asemenea,  să aibă curajul să reziste opoziţiei soţului faţă de programul ei de recuperare. Nu ne putem aştepta ca o soţie să facă ceva ce este mult peste capacitatea ei emoţională sau financiară. Cu toate astea, rămânând într-un program pentru ea însăşi, îi va fi cu putinţă să rezolve probleme care la început i se păreau prea dificile.
Nu există o cale uşoară de a opri Caruselul Negării sau poate fi chiar mai dureros să-l opreşti decât să îl menţii. Este imposibil să dăm reguli definite care să se aplice tuturor membrilor piesei. Fiecare caz este diferit, dar cadrul piesei rămâne cam la fel. Un membru al familiei poate să vadă Caruselul Negării alcoolicului, dar de multe ori eşuează să vadă că ea / el este unul / una dintre cei care ajută la mersul acestuia. Partea cea mai dificilă în oprirea ciclului care se repetă, este teama că alcoolicul nu o va scoate la capăt fără un astfel de ajutor. Ceea ce ea consideră ajutor, fără să ştie, este tocmai acel lucru care îi permite alcoolicului să continue băutul ca şi un tratament miraculos pentru toate problemele lui.

Iniţierea recuperării
Dacă un prieten este chemat pentru ajutor, aceasta ar trebui folosită ca o oportunitate de a-l ghida pe alcoolic şi familia lui într-un program planificat de recuperare.
Un profesionist care are alcoolici sau familiile lor ca şi clienţi sau pacienţi ar trebui să înveţe cum să facă faţă alcoolismului prin literatura disponibilă, seminarii intensive prezentate de specialişti.
Dacă o soţie crede că soţul ei are o problemă cu băutul sau bea prea mult sau prea des, ar trebui să caute ajutor şi consiliere imediat, evaluându-şi situaţia pentru a afla programul care i se potriveşte cel mai bine. Indiferent de tipul de ajutor ales, ea nu ar trebui să se oprească după câteva întâlniri sau conferinţe pentru că schimbările nu apar peste noapte. Participarea regulată trebuie continuată, multe soţii învăţând că e nevoie de mult timp pentru a-şi asigura un beneficiu real din astfel de programe. În societatea noastră, soţia are o singură alegere – să caute ajutor pentru ea sau să permită bolii alcoolismului să o distrugă pe ea, pe alţi membri ai familiei şi, poate, chiar căsnicia.

Ajutor prin Al-Anon
Al-Anon este cel mai răspândit grup pentru familie, aşa cum este AA-ul pentru alcoolic. În România grupurile sunt la început şi pot fi găsite în doar câteva oraşe din ţară. Există şi câteva programe de informare şi tratament unde se poate găsi consiliere şi tratament pentru familie.
Să repetăm, soţia poate găsi sursa de ajutor pentru ea însăşi. Aceasta este singura cale de a rupe Caruselul Negării. Odată ce a găsit ajutor, trebuie să continue să îl folosească, indiferent de ce ajutor îi e disponibil, să îşi dezvolte propriul program de recuperare, preferabil într-un grup. Începerea unui program de recuperare poate să cauzeze multe suferinţe, conflict şi confuzie, dar pe termen lung, acesta este cel mai puţin dureros decât a-l ajuta pe alcoolic să continue băutul prin rămânerea ca membru în casta care îl sprijină pe alcoolic, a piesei ce menţine Caruselul Negării.

Puncte de reper pentru familie
1.    Participarea la Al-Anon în mod regulat, pe lângă serviciile profesioniste. Dacă Al-Anon nu este disponibil, participaţi la şedinţele deschise ale Alcoolicilor Anonimi.
2.    Sugeraţi Alateen pentru membrii mai tineri ai familiei şi Al-Anon pentru membrii adulţi.
3.    Procuraţi-vă literatură despre alcoolism pentru studiul personal.
4.    Căutaţi servicii profesioniste pentru alcoolism în comunitatea dvs. Folosiţi orice este disponibil pentru familie şi interesaţi-vă ce este disponibil pentru alcoolic.
5.    Amintiţi-vă că – fie membrii familiei pot începe procesul de recuperare – fie ajută la menţinerea bolii.  Se poate face ceva pentru recuperare, preluând roluri mai constructive în drama alcoolismului.

Rugăcinea pentru Seninătate
Doamne, dă-mi Seninătatea,
Să accept ceea ce nu pot schimba,
Curaj, să schimb ceea ce pot
Şi Ĩnţelepciune să le deosebesc.

    Grupul “Speranţa” Al-Anon disponibil în Cluj-Napoca:
Vineri 18-19 (la Policlinica „Sf. Pantelimon”, Mănăştur, Str. Ion Meşter, nr. 10,
tel. 0264/421-038;  0264-456-640    E-mail: al-anon.speranta@personal.ro

3.    Încercăm să ne schimbăm partenerii dacă sunt reci emoţional, în unii calzi, grijulii, prin dragostea noastră, aşa cum am încercat să ne schimbăm părinţii în îngrijitorii de care aveam nevoie şi îi doream atât de mult.

4.    Vedem viaţa prin  viziunea victimelor şi suntem atraşi de slăbiciune în dragostea noastră, prieteniile şi relaţiile apropiate.

5.    Suntem căutători ai aprobării, dispuşi să aşteptăm, să sperăm şi să încercăm mai mult şi mai mult până când ne pierdem identitatea în acest proces.

6.    Avem sentimente de vinovăţie când ne gândim la noi, şi jumătate din această vinovăţie, responsabilitate, învinovăţire, o vom pune într-o relaţie.

7.    Ne judecăm pe noi foarte aspru şi avem un simţ foarte scăzut al stimei de sine. Credem că trebuie să ne câştigăm dreptul nostru de a ne bucura de viaţă.

8.    Simţim că trebuie să-i controlăm pe partenerii noştri şi relaţia, având o foarte mică siguranţă în copilarie. Aceste eforturi de control sunt mascate, şi de cele mai multe ori apar ca fiind de ajutor.

9.    Devenim dependenţi de senzaţional şi de durerea emoţională. Entuziasmul unei relaţii instabile poate veni ca un contraatac tendinţei de depresie.

10.    De cele mai multe ori suntem dependenţi de droguri, alcool şi / sau anumite alimente; sau avem caracteristicile bolii alcoolismului de familie, chiar dacă nu bem deloc.

11.    Fiind prinşi în relaţii haotice, instabile şi dureroase emoţional, ne dă posibilitatea să ne vedem mai bine propriile greşeli sau responsabilitatea faţă de noi.

12.    Suntem mult mai conştienţi de visul nostru, despre cum am vrea să fie o relaţie, decât cum este în realitate.

13.    Cei mai mulţi dintre noi îşi pierd abilitatea de a-şi exprima sau simţi sentimentele ca o consecinţă a negării noastre.

14.    Reacţionăm, mai mult decât acţionăm.

Codependenţa poate fi definită ca un set de comportamente maladaptative, compulsive, învăţate de membrii familiei pentru a supravieţui într-un mediu în care există multă durere emoţională şi stres. În familiile în care un membru abuzează de alcool, este absolut normal ca ei să se îngrijoreze, să fie afectaţi de acest consum. Este un proces reacţionar, adică membrii familiei acţionează ca rezultat al consumului de alcool şi al problemelor cauzate de acesta.

Un codependent este o persoană preocupată de controlul propriilor comportamente şi a celorlalţi şi care îşi ignoră propriile nevoi ca urmare a contactului direct sau indirect cu un alcoolic (alcoolicul originar poate fi chiar un bunic sau chiar stră-bunic).

Câteva dintre tulburările codependenţei sunt: perfecţionismul, dependenţa de muncă, vorbirea compulsivă, mâncatul compulsiv, minciuna compulsivă, relaţii dependente. Alte tulburări pot fi legate de achiziţia de status, prestigiu, achiziţii materiale, putere şi control, astfel încât comportamentele lor dăunează interacţiunilor sociale cu membrii familiei, colegii de muncă, prietenii.

Caracteristicile codependenţilor sunt:

    Stima de sine scăzută, autocritica crudă, nevoia de aprobare din exterior – codependenţii pot fi dependenţi de relaţii. Ei simt că nu au valoare proprie, şi că sunt valoroşi doar în relaţie cu alţii.

    Dificultăţi în dezvoltarea unei relaţii sănătoase, în special pentru partenerii care găsesc siguranţa doar în acest tip de relaţie.

    Lipsa limitelor – codependenţii nu se pot vedea ca persoane diferite, cu idei şi emoţii separate. Sunt atât de extremi încât preiau emoţiile altor oameni, cum ar fi furia, ca şi cum ar fi a lor, fără să îşi dea seama ce se întâmplă. Nu ştiu unde este limita între ei şi alţii.

    Manevrarea impresiilor – codependenţii cred că pot controla impresiile altora faţă de ei. Încearcă să se prezinte tot timpul ca persoane bune şi sunt preocupaţi de ce zic alţii despre ei.

    Neîncredere în percepţiile lor – ei nu cred că au o impresie adecvată despre o situaţie decât dacă acestea au fost validate de cineva din exterior. Chiar dacă ei înşişi au idei şi percepţii bune, au încredere în cei din jur mai degrabă decât în ale lor personale.

    Preocupaţi de ceilalţi – datorită faptului că codependenţii sunt orientaţi spre exterior, ajung să fie îngrijoraţi pentru alţii (alcoolic sau nu), neglijându-se pe sine.

    Adicţii –codependenţii de multe ori pot dezvolta o dependenţă chimică sau să devină dependenţi de muncă, putere, mâncare. Aceste dependenţe sunt foarte periculoase şi trebuie recunoscute şi tratate cât de repede posibil.

Într-o familie sănătoasă există anumite reguli pe care le respectă atât părinţii, cât şi copiii în viaţa lor de zi cu zi.

Dar, în familia unui alcoolic nu există reguli sau regulile există dar sunt dependente de alcoolic. Ceea ce a fost permis ieri este interzis astăzi.

Cei mai mulţi dintre noi ştim că o relaţie implică un oarecare efort, un proces  de cerere şi ofertă. Alcoolicul e preocupat doar de consumul său; relaţiile interpersonale nu intră, astfel, în prim plan.

Acest lucru poate fi frustrant pentru tine, ca soţie sau parteneră a alcoolicului. “încerc să mă înţeleg cu soţul meu, dar nu are nici un sens, cred că e ceva ce nu fac cum trebuie”. În momentul în care alcoolicul te vede învinovăţindu-te şi simţindu-te “de nimic”, va şti cum să profite de acest lucru şi să te menţină în dezechilibru. Vina este transferată şi partenerul îşi acceptă responsabilitatea.

În acest moment  tu te îmbolnăveşti. Nu mai ai grijă de sentimentele sau nevoile tale, dar trăieşti într-o continuă dependenţă faţă de comportamentul alcoolicului. Toate suişurile şi coborâşurile din viaţa ta sunt simple reacţii la acţiunile acestuia. Cu cât trăieşti mai mult în aceste condiţii, cu atât mai tulburate vor fi gândirea şi caracterul tău. În esenţă, contribui fără să vrei la boala alcoolicului. Astfel, alcoolismul devine o boală de familie. Copiii îţi vor urma modelul, atitudinile şi comportamentele tale – din proprie iniţiativă sau la îndrumările tale.

Dar, ajutorul este posibil pentru tine. Trebuie să fii conştient de persoana care ai devenit. Trebuie să ştii că eşti singura persoană care îţi poţi schimba atitudinile proprii. Această schimbare poate să se reflecte asupra copiilor tăi.

Deoarece părinţii sunt prima sursă de socializare şi educare pentru cei mai mulţi copii, ei sunt de asemenea şi ultimul punct de referinţă pentru copii, în acţiunea lor de explorare a lumii. Imaginează-ţi efectul pe care îl are modelul de părinte alcoolic asupra felului în care înţelege copilul o relaţie. În  timp ce alţi copii trăiesc cu încurajări, laude, acceptare, îngăduinţă, corectitudine şi onestitate, copilul alcoolicului trăieşte cu ostilitate, criticism, frică, gelozie şi autocompătimire. În timp ce alţi copii trăiesc în prietenie şi învaţă că lumea este un loc frumos în care poţi să trăieşti, copilul dintr-un cămin alcoolic trăieşte în ostilitate şi crede că lupta este singura cale de a se relaţiona.

Ciclul reacţiilor negative şi distructive este tocmai boala familiei. Aceasta este tragedia alcoolismului şi scopul acestui program este de a ajuta familiile alcoolicilor. Acesta începe prin a-i învăţa pe membrii familiei cum să-şi recâştige controlul asupra propriilor vieţi (cum să întrerupă ciclul reîntăririlor).